Avarul

Acordul fin antonpannesc

("De la lume adunate și iarăși la lume date")

(Cronică în revista 'Mozaicul' 11/2022)

Vă dau de știre despre... Ba nu! Vă împrumut știrea că Naționalul craiovean a deschis stagiunea cu un spectacol care are toate atributele pentru a fi popular în sensul bun al cuvântului. Am mai văzut săli pline cu cascade de râs, am mai înregistrat reacțiile oamenilor din teatru, de pe scenă sau din jurul ei, declarând că da, iată un spectacol în care se simt acasă, dar acum îmi pare că sunt întrunite toate condițiile -cu toate notele critice, firești- pentru a avea în public tot orașul, într-un interval de timp rezonabil. Poate ați ghicit titlul după formularea cu care încep articolul. 'Avarul' are, de-acum înainte, cel mai probabil pentru foarte mulți ani, înfățișarea și dinamica lui Claudiu Bleonț. Paradoxal, deși e de 10 ani în trupa craioveană, acesta este primul rol mare pe care-l aduce pe scenă, fără ca exprimarea mea să nu prețuiască precedentele. Dar, de data asta, personajul și jocul se impun structural. Și, poate nu întâmplător, printr-o perfectă armonie de joc cu Cerasela Iosifescu, parteneră de scenă și în alte reușite, dintre care amintesc poetica 'The Vibrator Play'.

Aniversarea europeană a 400 de ani de la nașterea lui Molière a fost prilejul, iar invitarea regizorului Felix Alexa scânteia. George Banu, consilier artistic la acest spectacol, a propus o premisă: "Pasiunea apare ca fiind impulsul tragic al unor destine inapte să-i controleze efectele. Nu «avarul», ca tip, interesează azi, ci «Harpagon», ca individ dominat de un apetit financiar extrem.[...] Harpagon e dostoievskian." Poate că regizorul nu s-a dus spre Dostoievski, poate nu a investigat profunzimile în care se țes legile după care este condus Harpagon, dar a reușit ca prin tăietură și dinamică să aducă în fața publicului un spectacol coerent și bine închegat la care, dincolo de râsul de primă instanță, să fie deschise ferestre spre mai multe comportamente și atitudini. De azi. De oricând. Cercul antonpannesc din motto, deschis de marele dramaturg (care s-a inspirat, la rându-i, de la antici), țin să-l închid printr-o reacție din sfera receptorilor. Pentru că mereu sunt atent la impactul operei de artă asupra publicului. Pentru că, în cazul unui exponent, Iulian Fira, am văzut și preocuparea pentru comentariu. De la care am reținut propoziția: "cel mai onest este însuși protagonistul". Las deoparte inevitabilul procent de empatie, fie și inconștientă, de care se bucură orice personaj principal. Dar, ca și la 'Richard III' (regia Bocsárdi László, cu Sorin Leoveanu), protagonistul se arată așa cum ne așteptăm, este aidoma așa cum este descris. În schimb, celelalte personaje, inclusiv cele pozitive, apar, într-o perspectivă tot mai sensibilă la nuanțe morale, în ipostaze în care "scopul scuză mijloacele". Iar asta sporește cugetarea.

Preopinentul meu alege ca titlu pentru postarea sa de pe propriul blog parafraza unui proverb: "Cine n-are bătrâni să nu fie avar și să-și cumpere". Iar trupa craioveană, întinerită entuziasmant, suferă de absența 'bătrânilor'. Iar Claudiu Bleonț nu va 'îmbătrâni' niciodată, asta e vitalitatea lui. Și e simpatică alegerea ca Harpagon să-și asume vârsta actorului, mai ales în contextul conversației cu Frosine, miezul exploziv al spectacolului. Cerasela Iosifescu este, de asemenea, din stirpea celor la care vârsta din acte e irelevantă. Vitalitatea sa, amintind de Stela Popescu, dar cu profunzimea unui strălucit parcurs în teatrul dramatic, oferă un recital de gesturi, grimase, tonuri, mișcări, ipostaze. Și dacă am fost ispitit să văd referințe, Claudiu Bleonț nu avea cum să nu amintească de Louis de Funès dar și de Al Pacino (e o clipă gândul și la 'Neguțătorul din Veneția'). 'Avarul este, desigur, și un spectacol al tinereții. Ritmul, cu modulări sofisticate, e dat de Costinela Ungureanu (Élise), de Cătălin Vieru (La Flèche) (care poate valorifica pe firul acestei tipologii), de Iulia Colan (Marianne) (impresionantă intrare în scenă și, mai apoi, o salbă de chipuri de impact), de Alex Calangiu (Cléante) (cu dezinvoltura sa intrinsecă, cu bucuria revederii unui miez din 'Suricate'), de Cătălin Miculeasa (Valère) (un comic ingenuu, de văzut în corelație cu ipostaze din 'Inimă si alte preparate din carne'). Un actor complet este Nicolae Poghirc (Jacques), mereu exact în ceea ce oferă, care poate fi pus într-o lumină mai densă. Angel Rababoc (Anselme) intră fulminant, își valorifică atuul vocii cu fragmentul de canțonetă, are și reminiscența unui gest care îngroașă puțin, nefiresc, personajul. Nicolae Vicol (Simon) joacă personajul care capătă o identitate istorică (amintindu-mi de 'Adio, Europa!'). Brindavoine și La Merluche devin interpreții unor melodii care fie marchează acțiuni de impact, precum apariția Mariannei, fie însuflețesc timpii de așteptare la schimbări de costumație. Muzica lor este exotică, fie și prin sonoritatea de bouzouki, la care cântă Ovidiu Cârstea, iar scurta reacție de râs a lui Bogdan Oprănescu, la o replică a lui Harpagon, punctează la public (prevăd un comic original dacă are șansă). Scenografia e datorată Andradei Chiriac. Decorul se pliază pe conceptul spectacolului, un joc vizibil/invizibil ce însoțeste perorația despre adevăr. Costumele sunt inegale, mai ales în privința culorilor. Iar la final țin să subliniez că e vorba de un text cu câteva reduceri de replici, dar beneficiind de traducerea specială, proaspătă, asigurată de Vlad Russo, un gest remarcabil al Naționalului.