Teatrul Colibri împlinește 70ani

Între copii și tineret

Organizația Națiunilor Unite consideră tinerețea cuprinsă între 15 și 24 de ani, un interval generos. Definițiile sunt flexibile și segmentele: copilărie, adolescență, tinerețe, maturitate se dilată ori se contractă de la caz la caz. Titulatura teatrului Colibri, "pentru copii și tineret", este respectată de oferta spectacolelor propuse. Cei 70 de ani pe care-i împlinește în 2019 sunt din plin dăruiți copiilor. De la Horia Davidescu și Eustațiu Gregorian până la Adriana Teodorescu, un fir roșu al basmelor s-a înfășurat într-un ghem uriaș, 'zestrea' de dus mai departe. Copiii de azi se bucură de un spațiu generos, chiar dacă nu întrutotul adecvat magiei teatrului, dar cu certitudine un liniștit liman după vitregele momente ale pierderii vechiului sediu. 'Colibri' înseamnă mai mult decât o sală de spectacole, acum și-a deschis porțile și pentru ateliere care familiarizează prichindeii cu lumea artelor. Și încă nu am epuizat aria de cuprindere, terenul de joacă amenajat în fața teatrului are și el un rost în a ține copiii aproape. Iar despre descinderea păpușilor în stradă, în deja tradiționalul festival Puppets Occupy Street, s-a vorbit pe măsură ce i s-a dus vestea.

Patrel Berceanu, cel care a dat numele de azi al teatrului, a avut viziunea unei deschideri de anvergură, bazându-se pe amprenta decisivă pe care arta dramatică a pus-o pe oraș, cum-necum, singura de durată și cu onorabilitate în planul culturii naționale. Iar un proiect de viitor se țese pentru generații succesive cu degustători. Publicul spectacolelor cu marionete să fie în continuare atras spre scenă și până la vârsta maturității. Pașii au fost timizi în timp. De ceva vreme avem parte de proiectul 'Colibri într-un ACT', o inspirată propunere de colaborare adresată deja celebrului teatru creat de Marcel Iureș în București. Un parteneriat ce se bazează pe susținerea financiară locală și pe deschiderea instituției bucureștene, ingredientul fiind sentimentul declarat al recunoștinței pentru oamenii acestor locuri. Într-un fel, Marcel Iureș continuă ideea colegului de facultate și concitadinului (dacă ne referim la locul nașterii lor) său, Patrel Berceanu. Producțiile de la ACT au poposit, una câte una, în ultima zi de joi a fiecărei săptămâni, pe scena de la Colibri, încât publicul craiovean a avut nesperata șansă de a vedea 'acasă' o seamă de creații de teatru contemporan, cele mai multe cu notorietate națională, semnate de regizori cu nume, cu actori de valoare și, deloc de neglijat, la un preț modest. Simpla lor enumerare spune totul, unui cunoscător, despre oportunitatea ivită în fața spectatorului craiovean: Dumnezeul de a doua zi, de Mimi Brănescu, Fidelitate, de Chazz Palminteri, Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?, de Cătălin Ștefănescu, American Buffallo, de David Mamet, Cont(r)acte, de Mike Bartlett, Omul pernă, de Marin Mc Donagh, Apă de mină, de Szekely Csaba, Absolut, după Creangă, O intervenție, Mike Bartlett, Moș Nichifor, (tot Creangă), Constelații, de Nick Payne, Stage Dogs, (după David Mamet), N-ai tu treabă, de Cătălin Ştefănescu. Regizorii sunt dintr-o listă prestigioasă, începând cu Alexandru Dabija și terminând cu mai tinerii Radu Iacoban, Cristi Juncu, Claudiu Goga, Oana Stoica. Fiind vorba de o artă care cere prezența la locul creației, nu putem fi decât încântați de a fi văzut aici o galerie de tineri actori, de la Irina Antonie și Ana Ularu până la Florin Piersic Jr. Acesta din urmă intrând pe scenă alături de Marcel Iureș, o provocare din care iese învingător. Stage Dogs este un adevărat masterclass. Scena în care actorul în vârstă, personaj cabotin, coboară în sală spre a scruta prestația hamletiană a celui mai tânăr, a cărui stea urcă, este emoționantă. Replica șoptită și delicat cadențată a lui Piersic Jr este mai mult decât o revelație, este pecetea unei reușite tezaurizabile. Egalată de partenerul de scenă doar în alt spectacol. Marcel Iureș face un rol de patrimoniu în adaptarea poveștii Ivan Turbincă. Împreună cu Alexandru Dabija construiește un spectacol de profundă umanitate, despre viață și moarte. Celelalte adaptări după Creangă sunt remarcabile (întreg demersul, mai vechi, al lui Dabija merită apreciat cu generozitate) dar sunt parazitate de unele grimase ori replici care se integrează mai greu în mediul evocat. Sala de la Colibri se umple până la refuz de fiecare dată, și asta este încântător. Ce fel de public? De toate vârstele, ceea ce era de dorit. Și totuși, încă mai rămâne un segment semnificativ exclus încă din oferta repertorială: cei imediat sub limita (producțiilor de la ACT) de 16 ani. Pe scena asta au evoluat liceenii craioveni aflați în competiție teatrală și astfel am putut descoperi cât de mulți sunt preocupați să joace. M-a surprins faptul că li s-a propus o piesă care depășește sfera preocupărilor specifice vârstei lor. Liceenii au mers mai departe, își construiesc și spectacole de care se simt aproape. Așa se face că abia aștept să văd producția trupei de la Palatul Copiilor, cu piesa Dragă doamnă profesoară, de Ludmila Razumovskaia, în care e vorba de liceeni. Ei vor juca la sala Departamentului de Artă Teatrală, acolo unde acum doi ani studenții ne ofereau un încântător spectacol cu Avioane de hârtie, de Elise Wilk. O autoare ce scrie foarte mult despre lumea adolescenților. Iar o combinată de tineri actori și studenți a scos la Național o fastuoasă dramatizare după Două loturi. De altfel recursul la clasicii din programa școlară poate fi o foarte bună cale de a păstra în sală publicul care, crescând, lasă în urmă marionetele. Recenta premieră de la Colibri, Chirița la Iași, poate fi un punct de plecare. 'Trilaterala' moldoveano (text) - olteano (actori) - maghiară (regie și ce mai ține de construcție) sugerează și posibilitatea unor colaborări (oameni, instituții, resurse) care să ofere și celor pe care termenul englezesc teenager îi numește perfect posibilitatea de a veni la teatru.

La mulți ani, Colibri! Copii cresc, să-i păstrăm aproape!

(Text apărut în 'Mozaicul' 5/2019)