Cum l-am îngropat pe Stalin
Somnolența de veci a lui Stalin
Motto:
"până la urmă numai moartea va învinge"
Mărturisesc că nu mă pot desprinde de imaginea lui Stalin, așa cum este ea propusă de spectacolul creat de Theodor-Cristian Popescu, scenografia fiind semnată Raluca Alexandrescu. Că nu mă pot obișnui cu albul imaculat al tunicii, un alb însoțit de culori vii, contrazicând percepțiile-mi bine cimentate de-a lungul timpului, bazate pe ilustrațiile numeroase din publicațiile vremii. Citesc articole despre uniforma de mareșal, văd fotografii cu tunica lui, expusă într-un muzeu. E mai degrabă un alb impur, chiar gri. Revin la personajul de pe scenă – 'Cum l-am îngropat pe Stalin'[0] este teatru în teatru – și nu mă împac cu eleganța apariției personajului, cu, pe fond, delicatețea interpretului. Oricât talent și dedicare impune Cosmin Panaite – și cred că rolul acesta, al directorului de teatru și de scenă, care îl și joacă pe Stalin, rămâne ca unul însemnat în biografia sa artistică – îmi e imposibil să-l asociez caracterului criminal al lui Stalin.
Oricât s-a străduit propaganda să făurească imaginea
'tătucului' generos și blând, covârșitoarea istorie a faptelor impune, fără
tăgadă, profilul aspru, capricios și violent cu sadism, al dictatorului. Îmi
amintesc cum într-un spectacol Bulgakov, celebrul episod al convorbirii
telefonice cu Stalin a fost ilustrat cu o voce de-a dreptul ghidușă, dar
ludicul se simțea că ascunde ferocitatea, era al felinei ce se joacă, o clipă,
cu victima. Artur Solomonov a scris o piesă bine țintită, cu o temă necesară,
una care atârnă tot mai greu în normalizarea nu doar a Rusiei, dar a întregii
lumi. Comunismul nu a fost învins, precum nazismul, ci, ca în șah – nu degeaba
spațiul sovietic a dat o pleiadă de mari campioni mondiali – s-a încheiat
războiul rece printr-o remiză. Rusia nu a trecut printr-un proces similar
denazificării, încât replica lui Voldemar Arkadievici, directorul de scenă –
cel care și-a asumat și rolul dictatorului – sună înfiorător de veridic, iar
reprezentarea piesei s-a confruntat cu gesturi de asemenea protest: "Se zice
c-ar fi mai bine ca tema să fie pur și simplu ocolită și să nu ne aruncăm de
bună voie în foc pentru că vor fi nemulțumiți: și staliniștii și antistaliniștii".
Solomonov se justifică în romanul 'Istoria
teatrului', capitolul 'Tatăl nostru, cum am lăsat să se întâmple asta?':
" - De ce ești atât de interesat de
subiectele actuale? Din câte
știu eu, le-ai evitat mereu.
- M-am înșelat. Dacă nu ne ocupăm de subiectul zilei, atunci zilele noastre vor
deveni și mai rele."
Romanul, scris după un lung șir de articole despre teatru, a
deschis calea dramaturgului, 'Cum l-am îngropat pe Stalin' fiind a doua sa
creație, de impact major în Rusia și în lume. Stringența e deja loc comun o
dată cu dramatica agresiune asupra Ucrainei. Chipul dictatorului monstruos a
trezit atenția tuturor asupra îngrădirilor tot mai aspre resimțite de
cetățeanul rus de azi. Piesa lui Artur Solomonov este despre cum dictatura,
aidoma unui gaz, tinde să ocupe întreg volumul la dispoziție. Și totuși, e o
nuanță la mijloc. Când dictatura pornește dintr-o ideologie, totalitarismul
transformă lumea într-o absurditate coercitivă. Dictatorul de azi e urmașul
celui din trecutul înfiorător, dar, totuși, prezentul nu mai este prins în
chinga absolută de atunci, una imposibil de imaginat azi. De aici dificultatea
de a reda esența stalinismului.
Piesa începe cu dialogul celor doi soldați aflați de strajă
la căpătâiul defunctului dictator. O scenă cu tâlc: omul simplu comentează
întâmplarea istorică și filosofează. Frica încă plutește în aer, chiar dacă
trupul dictatorului s-a răcit. Cei doi actori joacă într-un fel aparte. Iulian
Burciu este prin excelență clovn, în sensul poetic al cuvântului. Unul cu
accent popular, personajul isteț și hâtru din anecdotele pline de învățăminte.
Răzvan Bănuț se arată precum eroul din basme intrat în jocul primului. Este acolo
o ingenuitate ludică, iar pentru cine a prins vremurile trecute, replica "după
tine, tovarășul Stalin minte?" este savuroasă, amintind de umorul esopic
înflorit într-un regim opresiv. Ludicul străjerilor e accentuat, uneori cam
mult, în pasul de defilare… Aerul tăios al regimului sovietic în punctul său de
maxim al terorii e de neprins în ramă, dar găsim reflectarea la inevitabila
vulnerabilitate a ființei, oricâte titluri de putere și-ar aroga. De unde
replica pe care am ales-o drept motto.
Textul, tradus, ca atâtea altele, importante, din
dramaturgia rusă, de către Raluca Rădulescu, pilon al teatrului nostru de azi,
abunda în replici pline de miez, cu reflexii depășind tema.
Așa cum, inevitabil, sunt detalii care au înțelesuri pentru
cultura rusă, cu moșteniri sovietice.
Așa cum străjerii invocă fantoma lui Lenin, amintind de
fraza lui Marx despre stafia comunismului, mustrându-l pe Stalin: "Ți-am lăsat
o țară măreață și tu te-ai căcat pe ea".
Lenin însuși apare în
piesa pe care o propun personajele. Din echipa suceveană, a căzut pe Cătălin
Mândru solicitarea cea grea. Pentru că stalinismul a instituționalizat groaza,
pentru că, inevitabil, curgerea timpului a șters multe lucruri, pentru că, tot
mai accentuat, marxismul capătă credit – tocmai datorită trecerii timpului –
Lenin apare într-o imagine oarecum duioasă. Actorul, prin fibra sa, conferă
umanitate unei figuri care a răsturnat normalitatea la scară istorică.
Această introducere în spectacol marchează momentul de șoc al morții lui Stalin. Frica paralizantă, gesturile rutiniere, adaptate îndelung pentru supraviețuire, sâmburele de nădejde, activat instantaneu, toate se deslușesc în acest segment al spectacolului. Cu amprenta inedită a muzicii create de Ovidiu Iloc. Demult, la 'Noaptea de la spartul târgului' (Purcărete) am mai văzut pianistul în scenă, aplecat asupra instrumentului, purtând, parcă, în spate întreaga încărcătură. Johannes Raimund Onesciuc oficiază serviciul menit să alunge tulburarea istorică datorată lui Stalin. Muzica stârnește atenția, fiind un pilon al construcției. Clapa pianului, apăsată ferm, cu pauze ce conferă gravitate, pare a fi, uneori, picătura de perseverență a istoriei. Când intervin și incantațiile actorilor, simt că asist la un joc dadaist. Și nu doar pentru că totul a fost absurd, dar și, poate, pentru că avangarda în artă s-a autoiluzionat că face bine când s-a însoțit cu impunerea terorii.
Din acest moment, spectacolul trece la directa ilustrare a
teatrului în teatru. Voldemar Arkadevieci, actor și director de teatru – un
simbol, atâta vreme cât Stanislavski și iluștrii săi confrați de breaslă au
avut de gestionat fundamentarea teatrului modern în condiții nebune. Îmi pare
că de aici producția suceveană capătă greutatea care conferă subiect pentru
reflecție și dezbatere, care lasă urme. Este și amprenta lui Theodor-Cristian
Popescu, regizor care alege sistematic piese cu idei, pe care le aduce în fața
publicului cu obiectivitate, libere de influențe, luminându-le cu har tocmai
pentru ca ele însele, pe măsura scriiturii, să stârnească replici în receptor.
Cosmin Panaite are această benefică întâlnire profesională,
cu un acord fin între actor și regizor.
Dacă în distribuția indicată de dramaturg avem notațiile:
"Ministrul Culturii, sub forma a două telegrame;/
Președintele, sub forma unei tuse deasupra scenei", Theodor-Cristian Popescu a
folosit soluția unui personaj intermediar, Omul de la Minister, interpretat de
Horia Butnaru. Intermediarul sporește presiunea asupra artiștilor prin însăși
mascarea factorilor de putere, mistifică actul dictatorial prin aparența unei
birocrații cu o reglementare normală. Apare din fundul sălii, altă amăgire, a
reprezentativității. Horia Butnaru, o siluetă suplă, cu gesturi cizelate, cu un
costum maro, ilustrează o parte a mecanismului de extindere a exercitării
controlului în societate. De la banalitatea răului la banalitatea presiunii. Cu
exemplificare în lumea teatrului dar și, prin omogenitate, în societate.
Dacă Voldemar se retrage
în fundul sălii, o secvență se derulează în buza scenei o bună bucată de timp.
Personajele care o joacă sunt actori care interpretează figuri teribile din
istoria sovietică și mondială: Beria și Hrușciov. Dar actorii au primit de la
dramaturg nume speciale. În spectacol se pierd, semnificația lor este aproape
exclusiv pentru publicul rus. Astfel avem actori cu numele unei scriitoare (Anna Krîlataia), al unui șahist/sportiv (Serghei Kariakin), al unui celebru regizor de
film, stins timpuriu, care își pusese în gând să facă un film despre Stalin,
portretizându-l ca 'naș' al crimei (Alexei Balabanov). Echipa suceveană, care
îmi apare cu un aer pregnant de omogenitate, cu o coeziune aparte, s-a adaptat
și a acoperit rolurile. Beria este Delu Lucaci, o siluetă simbolizând 'omul negru',
desigur cu amendamentul pe care l-am invocat mai sus, al dificultății de a reda
teroarea acelui regim. Hrușciov este Cristina Florea, într-o savuroasă
propunere, prin costumul care se apropie de epoca aceea și, desigur, fără a
neglija detaliul pantofului scos din picior. Actorii întruchipați de cele două
actrițe stimulează o parte a conflictului din poveste. Omul sub vremi secretă
atribute care, în absența presiunii, ar trece neobservate. Constrângerea
puterii de tip nou – moștenitoare a celei niciodată 'îngropate' – cutremură
'casa' familiei teatrale. De la acea atenționare ce sună într-un fel cunoscut
în rostirea lui Horia Butnaru, – "Ce
faci, îl refuzi pe președinte?" – lucrurile se precipită în două direcții: o
dată în relația artistului cu Puterea în abuz, o dată în relațiile dintre
membrii unui grup aparent omogen, cel puțin dintr-un criteriu definitoriu.
Mai întâi, vârful paratrăznetului este Voldemar Arcadievici.
Prenumele, Voldemar, de sorginte germanică, îmbină referințe la putere,
strălucire și faimă. Este considerat un echivalent pentru Vladimir. Și,
desigur, omul de teatru, pus în fața amenințării – voalate, dar fără echivoc –,
caută să gestioneze lucrurile încât să iese victorios, fără absolutul demnității.
Iar prima confruntare internă, consecință a plierii sale spre concesii, este cu
dramaturgul. Numit, în original, Terentii Gribs, a fost interpretat de Diana
Lazăr. Îmi pare că Artur Solomonov a fost mai puțin generos cu acest personaj,
despre care putem spune doar că se menține cu fermitate pe linia libertății de
creație, din principiu refuzând să modifice vreo replică doar spre a face pe
plac unei figuri oficiale. Voldemar conchide: "Prin contract, teatrul are
dreptul să rescrie textul. Iar numărul modificărilor, vai, nu este precizat". De
aici, valuri de enunțuri ce avansează în cuantumul segmentului de rescriere a
piesei originale. Până la "trebuie scurtată la o treime și scos începutul.
Asta-i tot." În fața refuzului prelungit, Voldemar plusează: "Ești o ființă
rezonabilă… Vei publica piesa în întregime, eu îți voi scrie prefața. Și o s-o
montăm împreună în alt teatru".
Pentru ca, mai apoi, să schimbe strategia, procedând prin
învăluire. "Vreau să te întreb, ca pe o ființă talentată ce ești… de ce există
atât de multe lucruri frumoase în piesa ta, dar nu și scene cu mama?"
Dezvoltând cu o retorică, amintind de cea mistificatoare – a puterii – sau
re-mistificatoare – a supușilor –, ce avansează aparenta dorință de investigare
a momentului biografic în care inocentul se transformă în monstru.
"Era un băiat bun, îi plăcea biblia, își respecta mama"… o
suită de însușiri menite să umanizeze, post-factum, un călău. Și replicile
continuă, implicându-i și pe ceilalți actori, cu aluzii din sfera teatrului sau
din jargonul 'artei cu tendință'.
Asumarea de către
Voldemar a re-construcției spectacolului despre Stalin aduce o savuroasă
secvență cu Cosmin Panaite în sală, ca un regizor, cu Clara Popadiuc pe scenă,
adică actrița – din postura de asistentă a lui Voldemar – care inițial o joacă
pe Valentina, dramaticul personaj închizând definitiv misterul profilului intim
al celui pe care l-a slujit ani mulți, până la final, iar apoi pe mama
tânărului Stalin. În schimburile lor de replici sunt delicioase nuanțe, codificând
detalii din portofoliul repetițiilor. Sunt dese tăceri, monolitice. Prin
repetiție, stârnește un zâmbet dulce-amar acel "Hai!", îndemnul regizoral, din
nou și din nou, după formulări contrare. Claudia Popadiuc are câteva replici
antologice, vizavi de ceea ce trebuie să spună din postura de mamă a tânărului
Stalin: "Soso, mănâncă mai încet puiul". E acolo și un sens ionescian pentru o
lume care urma să se cutremure. Cei care susțin scena, din postura lui Soso,
sunt Alexandru Marin și Bogdan Amurăriței.
Ultima parte a spectacolului este profundă, îmi pare mie, prin planurile multiple pe care se desfășoară dezbaterea. Practic, Stalin e cel mai simplu de rezolvat. E limpede. Sunt câteva replici ce ating, în general, comunismul. Filtrul teatral sporește sensurile. Teatrul și Statul… Regizorul și Dictatorul… Când Voldemar constată "Aici nimeni n-a reușit să se ridice la înălțimea personajului pe care-l interpretează", avem scuza unei figuri istorice. Străjerii bat pas de defilare, lent. Pianul punctează, în forță și cu sincope, 'corul' continuă amestecul dadaist. Când Voldemar se lamentează "Cu astfel de oameni trebuie să fac eu un mare spectacol" eu mă gândesc la sintagma promovată de activiștii regimului: "ăștia sunt oamenii, cu ăștia defilăm". Cosmin Panaite are un chip tot mai încordat pe măsură ce spectacolul avansează spre final, când încărcătura sporește. "Cu oamenii ăștia vrei să construiesc eu cel mai bun teatru din lume? Să aducem oameni noi, oameni curați!" Ei bine, această trimitere la utopia care a bulversat jumătate din omenire atrage atenția visătorilor prezentului nostru.
Când dramaturga este trimisă în biroul Secretariatului
Literar, și nu în biblioteca teatrului, precum toți ceilalți, avem și semnalarea
privilegiilor de care se bucură ideologii.
Așa cum discursul despre realizările din epocă se încheie cu
cinism: "Le închidem gura cu măreția statului. Omul e nimic, statul e totul"
Când Voldemar, electrizat, intervine asupra textului,
modificând: "Undeva, pe un câmp, un cântăreț apărut din senin delectează auzul
viitorului dictator", îl percepem chiar pe el cum face pe plac capriciilor
dictatorului. Alinierea actorilor îi aduce la același numitor comun.
Personajele îi diferențiaseră. Apoi a lucrat asupra fiecăruia propriul
caracter, revelat în tulburarea solicitărilor de sus. Dar se trezesc prizonieri
în teatru. "Ca o mare și îngrozitoare familie." Sună teribil!
Toate zbaterile lor – pentru a primi un rol, pentru a se
regăsi pe afiș – se estompează. 'Regizorul' intervine în 'poveste' și schimbă
destine, înlocuiește 'o mamă' cu 'un tată'. "Ce-nseamnă o mica soartă de
actor?" Sună le fel de puternic!
Omenescul din planul teatral se revarsă în planul istoric.
Moartea, preț de o clipă, uniformizează.
Raluca Alexandrescu a reprodus un colț al reședinței lui
Stalin. Un colț mobilat cu patul de moarte. Deasupra, detaliu ce m-a intrigat
obsesiv, cele 36 de corpuri tronconice, aidoma unor găleți fără fund,
gestionând lumina 'istorică'. Tot ea a fost aceea care a conceput scenografia
spectacolului 'Sub apă' (de Carmen Ella Greenhill, regia Sebastian Marina),
prin care am cunoscut trupa suceveană, în 2018, la festivalul TNT.
Clapele pianului fac din clipele de liniște acea tăcere
dintre cuvinte ce definește poezia. Iar Theodor Cristian Popescu declară:
"[…] lectura pe care o fac acestei piese urmăreşte această
întrebare: intrând în zonele poetice, în zonele exprimabile numai printr-o
serie de impulsuri greu de explicat, de fapt ne apropiem de adevăr, de ceva ce
e în spatele acţiunilor noastre, mult dincolo de convenţiile istorice ale
momentului sau e un lucru de care omenirea poate că se îndepărtează acum că se
confruntă cu limitele ei, când îşi doreşte o simbioză cu inteligenţa
artificială etc. Ne îndepărtăm de aceste condiţionări vechi, tribale,
primitive, în care ADN-ul nostru e acelaşi cu 99% din fiinţele de pe planeta
asta şi devenim altceva? Sau, de fapt, noi suntem ăia şi ne tot chinuim să fim
în contact cu cosmosul aşa cum putem?"
Un spectacol hibrid, luând forma unui vector, dar vârful
reprezentării grafice e pentru un spațiu imaginar, multidimensional.
Stalinismul rămâne de condamnat definitiv în Rusia, dar
oriunde în lume e de avut grijă ca regulile sociale să nu stimuleze reacția
celulelor 'staliniste' din fiecare dintre noi.
Cum l-am îngropat pe Stalin
de Artur Solomonov
Echipa de producție:
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Traducerea: Raluca Rădulescu
Scenografia: Raluca Alexandrescu
Compoziție muzicală: Ovidiu Iloc
Lighting design: Costi Baciu
Graphic design: George Roșu
Distribuția:
Woldemar Arkadievici – Cosmin Panaite
Valentina – Clara Popadiuc.
Autorul piesei despre Stalin –
Diana Lazăr
Lenin – Cătălin Ștefan Mîndru
Beria – Delu Lucaci
Hrușciov – Cristina Florea.
Omul de la Minister – Horia Butnaru
Primul paznic – Răzvan Bănuț
Al doilea paznic – Iulian Burciu
Primul Stalin tânăr – Alexandru Marin
Al doilea Stalin tânăr - Bogdan Amurăriței
Pian – Johannes Raimund Onesciuc
https://www.teatrulmateivisniec.ro/ro/repertoriu/cum-l-am-ingropat-pe-stalin/