D'ale carnavalului (TgJiu)
Caragiale psihedelic
Frumos gestul de a deschide stagiunea celei de-a treizecea aniversări a Teatrului Dramatic Elvira Godeanu cu aceeași piesă ca în 1993, la înființare[0]. Atunci a fost în regia lui Marian Negrescu, acum semnătura i-a aparținut regizorului și profesorului universitar de regie Gelu Badea. Un teatru care a crescut constant, cu producții consistente și confirmând o afirmație pe care am înregistrat-o cu uimire la Cosmin Brehuță: "Gorjul este un izvor de talente actoricești". Ceea ce am și văzut în două dintre proaspetele premiere, ambele datorate aceluiași regizor, dar și din materialul de promovare al unei a treia, 'Sus, la Lilieci' (propusă de regizorul Florin Liță).
După ce a montat admirabil 'Singurătatea pietrelor' (piesa lui Flaviu Lucăcel, nominalizată la premiile UNITER), Gelu Badea a oferit în D'ale carnavalului o alternanță de abordare și anvergură. Astfel, angrenează mare parte din echipa de actori – a extins distribuția originară –și schimbă registrul. Caragiale nu se montează des și dăinuie referință postbelice. Rămâne o provocare majoră, azi. Din varii motive, comedia, în sine, cere un meșteșug și un talent special pentru calitate înaltă. Gelu Badea folosește, cu migală, comedia ca pretext pentru un discurs reflexiv. Și asta se vede de la ridicarea cortinei. Simțind amprenta unui 'altfel' covârșitor, gândul m-a dus la Vlad Mugur, cu 'Slugă la doi stăpâni' (Craiova, 1999). "Eram mult mai prost pe-atunci" – zice poetul – și m-am revoltat surprins că la Goldoni sala nu a avut mai deloc motiv să râdă. Am înțeles perspectiva cu care a privit Vlad Mugur, dar nu m-am împăcat cu ea. Recenta difuzare pe CinePUB a filmului 'De ce trag clopotele, Mitică?' (Lucian Pintilie), mi-a reconfirmat reacția de distanțare, de la premieră, față de cum a fost zugrăvită acea lume. De data aceasta, D'ale carnavalului în viziunea lui Gelu Badea m-a ținut în joc, acomodat cu reinterpretările regizorale majore, urmând chemarea labirintului.
Captivant la propriu și la figurat. Dacă Pintilie (cel din film) a inserat în scenariu și din proza lui Caragiale, Gelu Badea a adus în scenă, inedit, câte un scurt segment din celelalte comedii ale dramaturgului, plus un scurt prolog din 'Începem'. Este, deja, un loc comun că poveștile caragialiene sunt privite ca tablouri integratoare ale societății (românești), de atunci sau dintotdeauna, extensie pe care eu o consider riscantă, mai ales când este subliniată prin discurs. Cred în povești, țesute inedit, aventura identificărilor multiplicate rămânând fiecărui receptor în parte, în grade variate. Gelu Badea sugerează apetența pentru un libertinaj blamat de unii, înregistrat neutru pe scenă. Iordache, dacă e calfă, merge pe drumul lui Nae, drept care îndrăznește cu Mița – un flirt bine controlat de către ea – și, în fond, doar polițaiul se exclude jocului ochilor alunecoși, pasionat exclusiv de mica escrocherie cu loteria. Iar 'amănțeala' se multiplică pe scenă, într-un crescendo al vârstei și statutului (de la "jună sunt, de nimini nu depand", până la invocarea nevestei dintâi) prin apariția celorlalte cupluri: Zița și Rică, Veta și Chiriac, Zoe și Fănică, Efimița și Leonida. Dragostea – sentimentul real care-i animă în relațiile lor mai mult sau mai puțin contorsionate – este subordonată sobrietății. Regizorul introduce târziu surpriza inserturilor, inițial distribuția lărgită pare a fi doar figurația de carnaval ori panorama deșertăciunii pasionale, în perspectiva trecerii timpului și a inevitabilei întâlniri a celei cu coasa, fie ea un personaj cernit, cu masca unui corb. Metaforica prezență, interpretată de Luminița Șorop, al cărei chip îl vedem abia la reverența de final, intrigă dinainte de gong, statuară pe scaunul de lucru al lui Nae Girimea, traversează de multe ori scena sau se profilează în transparența modulelor din fundal. Scenografia lui Mihai Vălu propune un spațiu închis, marcat de acele corpuri mobile – urnite, uneori mai ușor, alteori cu dificultate, de actori – prin care lumina trece spre a proiecta umbrele celor evocați în replici. Conferă și aerul magic-misterios al unui carnaval. Iar frizeria lui Nae Girimea e sublimată la trei scaune cu aerul de modernitate al timpului nostru, identitar. Elegante, cu spătarele în unghiuri opuse, impunând pozițiile celor care se așează, pentru ca acela profesional să aibă alura unui pat.
Inserturile din celelalte comedii surprind și, totodată, adaugă un nivel de reflecție la ceea ce deja a impregnat povestea (sub semnul acelui "simț enorm și văz monstruos").
Mai întâi, tinerețea: exuberanta Zița (Monica Sfetcu) și junele Rică, schițat original de Mircea Conț. Apoi, maturitatea dintâi prin Veta (Mădălina Ciobănuc) și Chiriac (Tedi Popescu). Jocul lor pare o mostră de clasicism, cu frumoasa rostire, plină de naturalețe, a Vetei – o notă distinctă –, cu nuanțele de glamour dinspre Chiriac. Maturitatea cu îngrijorare a Zoei este adusă în scenă de Simona Urs. Și o putem vedea ca pe un delicat omagiu adus Elvirei Godeanu – care, de altfel, a jucat, în cariera sa impresionantă, și pe Zița, și pe Didina. Tipătescu (Adrian Șerban) este dintr-un timp modern, cu aer simpatic, ușor pierdut și cu două geamantane care-ți fură privirea – de fapt, maturitatea e doar feminină –. Plusul de supriză ține de apariția cuplului vârstei a treia, Efimița (Cornelia Diaconu – vivace, ca o ploieșteancă nedezmințită) și Leonida (George Drăghescu – omul cumsecade terifiat de grozăviile profilate în eter). Deși, e drept, și amanții îmbătrânesc. În costume de noapte, cu scufie și bonetă, în acele vitrine, ca într-un muzeu de antropologie.
Sobrietatea – ceva care ține de cenușiu și Grey, cu cele 50 de umbre – culminează cu imaginea Didinei. Oana Marinescu face un rol uimitor prin expresia fără trăsături, doar mască, doar laser. De la Greta Garbo, de la Umma Thurman citire, la o tipologie de azi. Mița, este, la rândul ei, definitorie pentru acest 'azi'. Georgiana Enache este femme fatale cu un melanj de mici detalii din mai multe epoci. Cu sex-appeal bine dozat, ferm controlat, îmi pare a cuceri prin ambiguitatea unui gest: palmele pe care le trage pe obrazul unui preopinent. În moliciunea brațului, în surpriza ridicării lui, în repetare se înscriu și forța și determinarea și un clin d'oeil. Iar Iordache rezonează, prinzând curaj, mergând pe urmele meșterului. Vlad Fiu (am nostalgia părului său cârlionțat, bogat à la Toma Caragiu, asortându-se perfect cu mustața și ochelarii) este o adaptare a lui Figaro (mozartian). Comicul și-l distribuie cu Iulian Marinescu, interpretul Catindatului. Joc bun al privirii, costumație atractivă (mingea de baschet e de mare efect!). Trupa din Târgu Jiu are și un alt actor, cu experiență, cu puternic atribut comic: Pompiliu Ciochia, acum în rolul polițaiului. Între fantasme, chipul său inocent imobil face o notă distinctă. Cred că uniforma vădit realistă e mai puțin potrivită și, pe de altă parte, este prea puțin condus în concordanță cu angrenajul celorlalte personaje. Altfel, este altă figură cheie, purtând cutia magică a loteriei (trucate – secretul lui Polichinelle –). O loterie a destinului, din care, în debutul spectacolului, din mâna Luminiței Șorop, toate personajele extrag câte ceva mic, pe care-l studiază cu uimire și o proprie evaluare, pentru ca, în final, să returneze ceea ce au folosit: un dinte... 'Dragoste cu dinți', cum spune un cântec de azi, sau măseaua de minte a dragostei, egal distribuită tuturor.
Comicul este un atribut și al celor doi parteneri ce stârnesc mica furtună: Crăcănel (Ion Alexandrescu) și Pampon (Eugen Titu). Eroi și victime, cei doi bărbați au parte de o mai accentuată prezență în economia piesei. Pe de-o parte prin eleganța costumației: în cazul lui Pampon fiind un costum emblematic pentru ceea ce înseamnă high-life de azi, la celălalt având, parcă, uniforma de academician. Ion Alexandrescu obține comicul tocmai prin aceasta, dintr-un inedit contrast cu cadența slow-motion, cu un strop de prețiozitate. Și nu doar la scena delicateselor halucinogene, ingredientul psihedelic al edenului tinerilor vizați de înscenare. Eugen Titu propune un cap de o expresivitate sofisticată, amintindu-mi și de feminitatea cochetă dintr-un mai vechi spectacol molieresc – cu o referință vizibilă, All that jazz – și aduce amuzanta confuzie la citirea biletului amoros: Mîța în loc de Mița!
Încă de când am citit anunțul pentru spectacol, am fost interesat să văd propunerea lui Radu Tudosie pentru Nae Girimea. Ca actor și ca regizor el însuși (postura dublă în care a trebuit să se afișeze o dată, la accidentarea actorului care-l interpreta pe Hlestakov). L-am descoperit în 'Hedda Gabler' (regia Antonella Cornici, la Teatrul Ion D. Sîrbu), în rolul soțului la care imaturitatea durează o viață, pentru ca acum să ofere chipul unui bărbat cu zâmbet de felină prădătoare, hipnotizator, stăpân pe situație, econom în ceea ce privește mijloacele cu care își atinge scopul. Trioul Nae, Didina, Mița se coagulează la final din marasmul carnavalului – unul în care, între flash-uri colorate, am surprins alt chip al tinereții valoroase a trupei, Adelina Puzdrea. Împăcarea generală e asumată repede, fără a zăbovi asupra mecanismului descris de autor. De unde și accentuarea temerii că lumea e robotizată. Luminile și sunetele, aromele și fumurile, chiar carnea și cuvintele, toate rămân de domeniul altor epoci. Esențele unei noi piețe sunt mai limpede citite de lumea nouă. Inspirat, afișul spectacolului ilustrează tocmai trioul amintit mai sus, din care Nae doar aparent este extras, bănuindu-l în umbra dintre Didina și Mița, două culori esențiale. Oana Marinescu și Georgiana Enache oferă și complementaritate și o convergență de final, sub brațele întinse, subtil acaparator, de către Radu Tudosie. Îi priveam cum stăteau așa în spatele pianului uriaș din mijlocul scenei, așteptând să iese la apaluze.
Care pian? Cel al unui tulburător moment construit înspre sfârșitul spectacolului. Cântecul Oanei Marinescu, vocea ei, merită și o existență mediatică independentă.
Deasupra tuturor, un glob aidoma lunii, străjuind firma unei frizerii (cu practică stomatologică): 'Dragon Fly'. Semnul foarfecii, prezentă în recuzită (Mița taie cămașa lui Nae într-un crescendo al geloziei) și metaforic. Remarcasem firma de la intrarea în sală – mai ales că orașele noastre au cunoscut o afluență de prăvălii Barber Shop – pentru ca, în cele din urmă, să recunosc semnătura artistului Gelu Badea. 'Dragon Fly', un label și în 'Singurătatea pietrelor', mă plasează în unghiul din care privește o ființă mică, sensibilă, spre mecanismul uriaș, malaxorul nesfârșitelor lumi.
<Articol apărut în revista 'Mozaicul' 10/2023>
[0] 'D'ale carnavalului' de I.L. Caragiale
Regia Gelu Badea
Muzica Peter Venczel
Scenografia Mihai Vălu
În distribuție: Radu Tudosie, Georgiana Enache, Oana Marinescu, Eugen Titu, Ion Alexandrescu, Iulian Marinescu, Vlad Fiu, Pompiliu Ciochia, Luminița Șorop, Mădălina Ciobănuc, Tedi Popescu, Monica Sfetcu, Mircea Conț, Simona Urs, Adrian Șerbanm Cornelia Diaconu, George Drăghescu
Producție a Teatrului Dramatic Elvira Godeanu Târgu Jiu
https://teatrulelviragodeanu.ro/d-ale-carnavalului/