Dellakeza în Suplimentul revistei SpectActor

Patriarhul nostru

Cu siguranță nu-i o-ntâmplare că Iulia Colan a postat, mai zilele trecute, o fotografie din finalul spectacolului 'Familia Tót', în care apare alături de Valer Dellakeza. Și nu doar pentru că regizorul de atunci, László Bocsárdi, este din nou la Craiova -unde, de-a lungul timpului, a oferit creații de prim rang-, și nici pentru că se apropia ziua de naștere a partenerului ei de scenă, cât și, speculez eu, este vorba de Patriarhul teatrului craiovean, un teatru care, de o bună bucată de vreme, trăiește o tinerețe reconfortantă, lipsită, totuși, de suportul meșterilor cu îndelungă exersare a măiestriei scenice. Ceea ce, pe undeva, se resimte, mai ales într-o meserie care se fură.

Valer Dellakeza însuși a urcat copil pe scenă, a crescut cu tinerețea celebrei generații de aur dar i-a văzut pe meșterii de altădată, precum Ovidiu Rocoș, Remus Comaneanu ori chiar Vasile Cosma. Și câte povești ar avea de spus, cum, de altfel, a împărtășit, uneori, fiind el un depozitar de tezaur teatral craiovean. Sper că-și scrie memoriile, Craiova ducând lipsă de mărturii de pe scândură. Resursa cea mai la îndemână fiind istoria lui Alexandru Firescu și Constantin Gheorghiu, unde găsim consemnat debutul profesionist, (1968, 'Iancu Jianu') dar și formularea "[VD] a adus în scenă un Trufaldino de mare iscusință populară, dinamic, volubil și convingător" în dreptul montării lui Valeriu Moisescu, 'Slugă la doi stăpâni'. O notă complementată pe de-a-ntregul de către Vlad Mugur (a carui viziune prevedea ca un singur spectator de va râde, spectacolul va fi o cădere) peste un sfert de veac, aducând eroului nostru primul premiu UNITER. Și asta se întâmpla după decada de glorie, cu Silviu Purcărete. Puținele fotografii, adesea tributare timpurilor și obieciurilor, nu pot reda impresia de la impactul cu 'Ubu Rex'. Chipul lui Valer Dellakeza, în Madame Ubu, este de neșters. Și despre metamorfozele din actele de creație la Purcărete s-a mai scris. Și încă ar mai fi de adunat într-un volum.

Descopăr în actor nu doar un de neprețuit tezaurizator de istorie teatrală ci și un împătimit de arta plastică, nici asta nefiind cu totul fără un sens. Pentru că Valer Dellakeza are darul de a-și modela chipul în cele mai nebănuite feluri. Fotografiile sale, din atâtea roluri, dovedesc plasticitatea de expresie. Iar de când barba învoaltă i-a conturat o direcție aparte de identități, ochii își amplifică puterea de nuanțare. Chipurile vârstelor recente îi imprimă numele grație artei filmului. Prin natura lucrurilor, așa îl vor vedea și generațiile care vin. De la 'Tatăl fantomă' (regia Lucian Georgescu), trecând prin mai multe colaborări cu Andrei Gruzsniczki, până la '1986: anul pierdut' (ce abia e în preparativele de finalizare, regia Ligia Ciornei). Eu vreau să amintesc în mod special unul mai vechi, 'Cortul' (regia Bogdan Cristian Drăgan), atât pentru întreg, cât și pentru mănunchiul de actori craioveni, atât de rar prezenți pe peliculă, ba chiar pentru rolul lui Valer Dellakeza, cu personajul său acordându-și antenele de urmărire a tot ce mișcă într-o lume controlată de la un capăt la altul. Când a sosit la teatru, invitat de Nicolae Coande la Întâlnirile SpectActor, regizorul Cristi Puiu a fost întâmpinat de Valer Dellakeza. Iar în dialogul din sală, personajul interpretat în 'Sieranevada' a fost evocat drept punctul nodal al filmului.

Toamna trecută, Marina Constantinescu i-a dedicat 'Tușe pentru un portret' [1] pentru că "atitudinea lui este definiția Actorului. Acela care este pregătit și caută, scormonește după întîlniri. Și se duce după orice poate să fie un drum nou, o porțiune de necunoscut provocator, o altă experiență, după ce nu este comod și la îndemînă." Într-un portret extins, tușa mea personală ține de rolul din 'Noaptea de la spartul târgului', una dintre creațiile marca Silviu Purcărete. Nu doar că revăd cu ochii minții cum repetatele încercări ale lui Orsino de a cuceri inima Oliviei (interpretată de Cerasela Iosifescu) erau însoțite de, mereu și mereu, aceeași caznă de a trece prin spațiul îngust al unei uși imaginată dintr-un dulap, dar mă descopăr a avea o aceeași încăpățânare genuină, din diverse alte pricini, de a forța 'trecerea' prin diferite spații vădit nepotrivite. Nu voi avea niciodată seninătatea lui, dar îl voi privi mereu așa cum muritorii privesc la povața zeilor, pe care o înțeleg -sau așa cred-, dar pe care o ignoră cu aceeași seninătate.

Iar lui Valer Dellakeza eram gata să-i sărut mâna. Pe când buchiseam despre teatru, grație lui Patrel Berceanu, la Casa Studenților, am mers noi, cei imberbi, să vedem 'Jocul de-a vacanța', spectacolul prin care Emil Boroghină dobândea calitatea de regizor. Am urcat cu flori pe scenă și, de emoție, fiind el alături de Tamara Popescu (interpreta Corinei), am dat să repet gestul de curtoazie. Amuzat, interpretul lui Bogoiu m-a prins de umeri și eu, roșu în obraji, am bâiguit că emoția se datorează întâlnirii cu acela pe care-l aveam drept model în încercarea mea de a fi pictorul italian din 'A treia țeapă' (regia Mircea Cornișteanu).

Sunt intersecții nebănuite într-o viață. Suntem într-o lume, totuși, mică. În evocările sale, consemnate în volumul 'Urmele nevăzute care rămân', Nicolae Marinescu descrie ulița comună a copilăriei sale și a celei a lui Valer Dellakeza. Cel mai notoriu, în țară și în lume, actor născut în Craiova. Pe drept cuvânt un patriarh, în accepțiunea veche a cuvântului, pentru familia vastă a actorilor. Și sunt foarte puțini în țară -prietenul său, Mircea Andreescu, Victor Rebengiuc-, ce mai urcă pe scenă sau apar în fața camerelor de filmat.
Valer Dellakeza l-a făcut pe Romeo Castellucci să preschimbe un rol la întâlnirea de anul trecut. A devenit proorocul Ieremia, rostind în limba română în spectacolul 'Bros', care a circulat, deja, prin Vestul Europei. Simbolism deplin. Cine e profet în țara lui?