Frumoasa călătorie a urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt
Călătoria noastră precum a
urșilor panda, povestită de un dramaturg care avea o muză la Paris –
un titlu
lung urmat de un motto și mai lung
"Adevărat spun
Mă analizez
amintire cu amintire și nu înțeleg
Unde să fi fost
Patul pe care
dorm e provizoriu
Sicriul va
putrezi
Oasele vor păstra resturi de haine
Fața mea nu va
mai fi față
Orbite ca ouăle
de porumbel
Puțin asimetrice
fără semințe
Încolțite în
lumină
Mormântul e
răsăritul care vine"
(Ana Andrei)
Să intri, cu un gând forjat deja, în sala de spectacole[0], poate fi, totuși, bine. Dacă se adeverește, savurezi clipa de orgoliu, dacă nu, ai satisfacția unei surprize plăcute. Pe Nicolae Poghirc îl știu de mult, am în memorie un portret artistic compus din trăsăturile câtorva personaje pe care le-am simțit cu putere de radiere. Cum pentru un actor contează chipul, înfățișarea, cel despre care vorbesc are șansa unui fizic suport dintre cele rare. În 'Jocul de-a măcelul' a trecut, la un moment dat, prin scenă, într-o ipostază care venea dinspre marii actori ai epocii de aur a filmului mut. Îmi amintesc, obsesiv, personajul pe care l-a construit în 'Apocalipsa după Shakespeare': cu o valiză uriașă, pe care trebuia s-o care după sine în peregrinările destinului aidoma evreului rătăcitor. Nicolae Poghirc are valențele unui clovn, de aici masca tragică egal accesibilă precum cea comică. Iar 'Frumoasa călătorie a urșilor panda…' – de Matei Vișniec – mi s-a întipărit în minte drept o frumoasă poveste de dragoste, în parametri clasici. Ei bine, din primele minute, taman în acele replici de năuceală a personajului masculin, pe care ignorasem că-l cheamă Mihai, a trebuit să conced că, desigur, dragostea nu ocolește pe nimeni. E în rostirea lui Nicolae Poghirc, în acest spectacol, în gesturile lui, o inedită simplitate, o vulnerabilitate nebănuită. O sfială. Și-a dorit o punere în scenă simplă, realistă, a ieșit la limita veridicului nespectaculos. E în gesturile sale aproape ipostazierea unui om care nu joacă. Paradoxal, tot o convenție se instalează, doar că una altfel decât e uzual. Și ce e ciudat, din remarca negrului tern a costumului se naște gândul unui dress code, se insinuează bănuiala morții, încât gestul său de a se întinde pe pat, ca pentru a trece Styxul, devine mai impresionant prin concretețea sa. Mă reîntorc la amintirea montării Cătălinei Buzoianu, cu Cerasela Iosifescu și Sorin Leoveanu, pe care am văzut-o în 2007, adusă la Craiova de zilele orașului. Un spectacol magic, cu doi actori care au mai jucat împreună, în relații dramatice complexe, un spectacol care a produs multă poezie, în care, totuși, moartea apare ca o metaforă, ca un abur. În montarea lui Nicolae Poghirc e frustă, chiar dacă e sub semnul unei proiecții cu o grafică eterică, și fiorul rece e perceptibil.
Personajul
feminin, între ispită și caritate, este propus în contrast cromatic și radiant,
apare întruchipat de Roxana Mutu. Un rol dificil, în această montare, mereu pe
o linie subțire de echilibru. Ispită drastic temperată, se duce spre
pragmatism: sunt periodice ieșiri din scenă și reveniri cu motivații de uz
curent, aidoma celei care gestionează un cămin. Treptat, oferă căldură.
Tandrețe pentru cel pe care îl conduce pe ultimele trepte. Inițial, m-a
intrigat că îl bărbierește. Apoi, desigur, înțelesurile se reașează. Pentru
Roxana Mutu îmi pare a fi un bun prilej pentru dezvoltarea actoricească. A
urcat repede pe scena teatrului, absolventă fiind în 2021. A jucat roluri
diverse, chiar dacă de mai mică întindere, în distribuții mai restrânse ori mai
largi. Acum escaladează o treaptă, fiind vorba de un spectacol în doar două
personaje și, mai ales, având de interpretat o femeie care este, în același
timp, și o metaforă – de n-ar fi, deja, un truism – un rol mai rar prezent în
alegerile tinerei generații. Nicolae Poghirc a căutat să asigure un echilibru
în ceea ce privește focalizările, fiecare având segmentul său de exprimare: el
un monolog, ea un adevărat recitativ – poematica scenă a celei de-a doua nopți,
reașezată pentru o singură voce, Roxana Mutu ducând cuvintele ca niște versuri,
rostite într-un microfon de concert, de pe spațiul de joc până între spectatori
– drămuind estetic totul. Decupajul presupune absența unor detalii din textul
originar – epilogul fiind principalul – și o serie de adaptări. De altfel nu
m-am putut opri să nu reflectez la schimbările impuse de tehnologie: de când a
scris Matei Vișniec, a dispărut telefonul fix, deși, e drept, mesageria vocală
s-a salvat. Adaptările au inclus și personalizarea anului unei sticle de vin,
adus de la cel al nașterii dramaturgului la cel al actorului. De proiecția
video am amintit, dar cel mai frumos moment este al umbrelor cuplului – Lavinia
și Norel Petec – care dansează în timpul recitativului, desigur pe muzică la
saxofon (Richard Freeman).
Și referința la motto și cortina și remanența care îndeamnă la a revedea acest spectacol.
[Text apărut în revista 'Mozaicul' 1/2024]
[Fotografii de Orlando Edward]
[1] Aplauzele de final se pot vedea aici