Grand Hotel Danemarca
Hamlet – matematici speciale
Când am aflat de 'Grand Hotel Danemarca'[0], primul gând a zburat spre filmul lui Wes Anderson.[1] Toponimul, conexat, desigur, la Hamlet, e, și în cazul spectacolului imaginat de Mike Săvuică, precum la filmul amintit, fictiv. De ce "Grand Hotel"? Curiozitatea, dincolo de răspunsuri strict legate de domeniul respectiv, m-a condus spre teorema lui Hilbert: un hotel cu un număr infinit de camere poate găzdui mereu noi oaspeți, în baza algoritmului de mutare, a celor deja instalați, cu un număr de camere egal cu al celor proaspăt sosiți. Când k oaspeți caută o cameră, hotelul poate muta fiecare oaspete din camera n în camera n + k.
Piesa lui Shakespeare poate primi mereu o nouă abordare, făcându-i-se loc în șirul nesfârșit de interpretări și adaptări. Iar Mike Săvuică vine cu o idee nouă, ancorată în repere originare. Întâmplarea a făcut ca premiera sa, ca producție a companiei The Unfortunate Thespians, să aibă loc aproximativ în aceeași perioadă cu aceea de la Teatrul Național din Craiova, datorată lui Declan Donnellan și Nick Ormerod.[2] Ilustrând, cumva, hilbertiana aplicație. Între cele două montări sunt câteva puncte comune, unul fiind folosirea unei aceleiași versiuni de traducere, a lui George Volceanov. Dacă la Craiova s-a renunțat la Horatio, Mike Săvuică a renunțat la actorii care vin să joace 'Cursa de șoareci'. Dar ceea ce el aduce, vădit amprentant, ține de înfățișarea lui Hamlet. Desculț și cu bustul gol.
Această dezvelire a trupului 'iradiază'. În jurul său e un roi de personaje prezentate a fi gândurile-i. Un cor 'antic' într-o continuă viermuială. Una ordonată coregrafic, spectacolul având o decisivă trăsătură de acest fel, datorată felului în care tatăl lui Hamlet se mișcă încontinuu în spectacol, 'modelând' fiecare scenă, scoțând la iveală nuanțe poetice din fiecare moment cu un personaj sau altul. Nevăzut, fără atingeri – cu excepții care intră firesc în șir, ca licențe poetice de impact – personajul jucat de Paul Cimpoieru, cel care semnează, împreună cu tânărul regizor, și coregrafia, dă un sens mai înalt decât al celui de la care pornește. Relația tată – fiu capătă reflexii spirituale în maniera flower-power. Albul cămășii lungi și largi a tatălui, pletele se așează în lumină și adaugă poezie.
De altfel, lumina orchestrată de Andrei Marin e o componentă esențială. Albastrul neon umple scena când sunt momente eterice, de vis, de plasare în alt spațiu, în psihedelic. Când se revine la lumina 'zilei', a timpului acțiunii, dominantă devine culoarea pielii. Bustul gol al lui Hamlet continuă cu cel al 'gândurilor' – dacă acestea sunt jucate de actrițe, apare o bustieră, dar acumularea e vizibilă. Apoi, Polonius apare cu o salopetă dintr-o singură piesă, de o culoare spre cărămiziu, îmbrăcată pe pieptul gol. Çilem Türköz, mai veche colaboratoare a regizorului, a creat costumele – un pilon al spectacolului. Când e vorba de Gertrude (Silvia Eliza Culianu) și de Ofelia (Sevila Iriș), rochiile lungi, în negru și, respectiv, un roz pal, aproape de alb, oferă privirii un piept voluptuos, în siajul ideei hamletiene. Chiar și Laertes (Andrei Marin), în maiou, cu lanț de aur la gât, o apariție 'mexicană', ușor comică, are brațele dezgolite.
Contrastul este asigurat de Horatio (Alin Aronovici, cu gesturi ușoare, postúri de filosof, cu mișcări ciudate ale capului), într-un negru stins de o sobrietate extremă. Claudius (Andrei Rădulescu) are straturi de costum în culori adiacente, complet acoperit, de asemenea 'serios'. Inedită este plasarea lui într-un scaun pe rotile. Așa cum am văzut un Richard III, propus așa de Laszlo Bocsardi, situație în care atitudinea personajului capătă un filon impresionant dintr-un alt unghi, cu dublu efect, de sporire a maliției și cu o surprinzătoare refracție spre cei din jur. În ceea ce privește costumele, mai avem, unul roșcat pentru Guildenstern și unul, singurul, strict conform funcției personajului. Una care ține de adaptarea regizorală. Regatul a devenit un hotel – ba chiar un lanț hotelier – și așa avem și clasicul mareșal/ liftier/ hamal care, precum în filmul de la care am pornit, se ridică social în cele din urmă. Asa se face că Mike Săvuică îi atribuie lui Osric (jucat, caricatural, de Radu Florescu) această postură, acum prin specularea acțiunilor, în final convingându-l pe Hamlet să-i vândă partea lui, taman oferind calea răzbunării pe Claudius, eliminat, astfel, din afacere.
Regizorul a intervenit și asupra altor două personaje: Rosencrantz a devenit Rosalia, fără un impact anume, iar Reynaldo a devenit Reyna (interpretată de Marina Munteanu), un personaj cald, onest, loial, vizibil într-o scenă foarte bună cu Polonius. Polonius pe care l-am văzut în interpretarea lui Dragoș Dumitru, în stil popular, cu un recipient de buzunar pentru un alcool tare, deprins cu șmecheriile dar și deprins cu ceea ce înseamnă vorba de spirit – îi reușesc jocurile de cuvinte –, ispitit de o atingere a șoldului Reynei, bun observator și supraviețuitor – desigur, până la un punct, când își pierde viața într-o imagine-metaforă cu umbra profilată dincolo de o pânză.
Moartea vine pe seama unui pistol – tragic, inițial, în mâna
lui Hamlet, comic în mâna lui Laertes – chiar dacă, la un moment dat, pistolul
se dovedește a fi de jucărie. Amuzant este că în scena în care Hamlet îl
amenință, mai în joacă, mai în serios, pe Claudius, când toți ridică brațele,
face acest gest și stafia. Inserțiile din contemporaneitate au un aer de
firesc, părând a lăsa impresia că ar fi loc de mai mult în dezvoltarea
scenariului. Am descoperit, la final, că societatea de asigurări, Grawe, este
menționată într-o replică, vizavi de hotel, ca un gest de recunoștință pentru
sponsorizare. Spațiul de joc, deloc generos, a impus concentrarea mișcărilor
într-un perimetru restrâns, prilej pentru o bună conectare a scenelor, o
înlănțuire prin care personajele se activează și se retrag într-un colț,
urmărind ce se întâmplă. Obsesivă îmi pare imaginea bustului gol, a pielii
descoperite, mai ales fiind vorba de trupuri tinere. În felul ăsta, tot
discursul grav pare erodat vizual și de gândul subiacent. Sigur, frământările
lui Hamlet nu se refuză nimănui. Dar …
Am tresărit la replica "that this too too solid flesh would
melt", 'carnea' m-a urmărit până la sfârșit.
Poate scena dintre Gertrude și Ofelia se duce excesiv spre
erotism, chiar și pentru contextul cărnii. Apogeul ei metamorfozându-se în
celebra replică "A fi sau a nu fi!". Într-un fel, Gertrude este 'sancționată'
prin felul în care e prezentată. Sigur, vorbele lui Hamlet acuză puternic. O
vedem pe Gertrude copleșindu-l pe Claudius cu un răsfăț erotic, la care el
răspunde cu același aer superfluu, ca de sub o mască inexpresivă. Deși mereu
are gesturile cuiva care gândește, care cugetă la ce e de făcut. Gertrude
sfârșește cu Osric la braț, ca o gestionară a coroanei, dedicându-se fără
principii. Ofelia este aidoma unei fete superficiale ce intră într-un joc
pueril la întâlnirea cu Hamlet.
Avem, limpede, un
spectacol care accentuează masiv relația tată – fiu. Stabilind asta de la bun
început, cu apelative multilingve: "Papa! Tată! Padre!..." Iar Paul Cimpoieru
este pilonul principal al profunzimii. Mulându-se pe toate mișcările lui
Hamlet, tatăl e mereu aproape, intervine spre a tempera excese, amintește, o
clipă, de Cristo Redentor. Așa cum, într-un emoționant final de scenă, când
Hamlet e așezat cu spatele la noi, tatăl se așează alături. O clipă, unul lângă
altul, profilați în lumină, ca așteptând ce va fi să vină. O clipă. Apoi, tatăl
își culcă, ușor, capul pe umărul fiului.
Cătălin Gheorghe face un rol foarte bun, în această construcție. Gulerul princiar marchează rangul și poziția personajului, dar, totodată, pare a semnaliza bufonada hamletiană. Sunt multe schimbări de registru și Cătălin Gheorghe are expresivitate, mobilitate, o rostire, preponderent, bună. S-ar putea desprinde din întreg doar jocul lui Hamlet.
Ceea ce a lucrat, treptat, asupra mea, a fost muzica. Un 'playlist' bogat, surprinzător alcătuit, intim legat de ideea spectacolului, limpede interpretat, când a fost cazul, de doi artiști de mare talent: Ioana Sihota și Andrei Duțu. De altfel, Mike Săvuică cultivă o anume fidelitate artistică de echipă. Spectacolul începe cu 'Ave Maria' pe momentul funerar, pentru a se încheia cu Hamlet întins pe năsălie, cu Laertes înlăcrimat, în același maiou cu lanț aurit la gât, ținând în mâini un muc de lumânare aprinsă. Claudius a ieșit din prim plan, locul său fiind luat de Osric, hlizindu-se, grotesc, la moartea lui Hamlet. Care se sinucide pe cântecul Ofeliei, 'Cine iubește și lasă'. Acel blestem al târâișului șarpelui e legat de invocarea târâtoarei în moartea tatălui. Un șarpe ca la căderea din rai.
Ei bine, relația tată – fiu se însoțește cu un cântec tulburător:
"I'm not your son, you're not my father
We're just two grown men saying goodbye
No need to forgive, no need to forget
I know your mistakes and you know mine
And while you're sleeping I'll try to make you proud
So, daddy, won't you just close your eyes?
Don't be afraid, it's my turn
To chase the monsters away"
Eclectică lista pieselor muzicale, inclusiv cu sonoritatea
originală pentru 'I want to break free' și 'You don't own me'. Uneori auzim un
murmur, o îngânare, un fluierat. Ofelia fiind integrată în povestea muzicală.
Surprinzătoare mi-a apărut scena Gertrude – Hamlet, debutată, în maniera
contrariantă a nebuniei simulate, cu 'Dă mamă cu biciu-n mine', pentru ca în
final, cu Hamlet ostenit, epuizat, culcat în poala mamei, să auzim un cântec de
leagăn ('Tili, tili, bom') venit din Estul îndepărtat, murmurat în rusește.
Simplu și obsedant, cu o voce de copil și cu accente care dau fiori, e perfect
emulat spectacolului.
"Can you hear someone next to you ?
Huddled in a corner
With a penetrating gaze"
'Gândurile' încarnate ale lui Hamlet, sunt, zăbovind asupra lor, firesc, variate după diverse criterii. Arată diferit, se manifestă, în ciuda sincronismului, diferit. Mari și mici, cu forme comune sau mai rare, ca-n viață. Așa cum, prefațând celebra scenă a întâlnirii lui Hamlet cu Gertrude, deschisă de strigăte simetrice începutului, acum direcționate spre mamă, actrița cea mai scundă, de statura unui copil, în ciuda vârstei, rostește celebra replică "mamă, rău l-ai jignit pe tatăl meu", privind în sus, în ochii reginei. Gertrude o ține de mână ca pe un copil și dialogul continuă până la "oricât aş vrea să nu mai fii, mai eşti şi mama mea", de unde, printr-un racord fin, la desprinderea iritată a mamei, intervine Hamlet însuși, cu un plus de asprime în glas. 'Gândul copil' se estompează. E ca și cum, potrivit teoriei lui Hilbert, a mai apărut un oaspete la hotel. La Grand Hotel Danemarca, adică la 'Hamlet', totdeauna se va găsi un loc. Imaginația e acasă.
NOTE
[0]
GRAND HOTEL DANEMARCA
după HAMLET de William Shakespeare
Traducerea: George Volceanov
Regia şi adaptarea: Mike Săvuică
Coregrafie: Paul Cimpoieru, Mike Săvuică
Scenografie şi costume: Cilem Turkoz
Muzică: Andrei Duţu, Ioana Sihota (Jazzy Jo)
Video design: Diana Butnaru
Light design: Andrei Marin
Distribuţia:
Hamlet – Cătălin Gheorghe
Stafia – Paul Cimpoieru
Gertrude – Silvia Eliza Culianu
Claudius – Andrei Rădulescu
Polonius – Dragoş Dumitru/ Vlad Ciofiac
Ofelia – Sevila Iriş
Horaţio – Alin Aronovici
Laert – Andrei Marin
Reyna – Marina Munteanu
Osric – Radu Florescu
Preotul şi Preoteasa – Andrei Duţu şi Ioana Sihota
(Jazzy Jo)
Rosalia – Cristiana Mihai
Guildensterne – Alexandru Surulescu
Cor ansamblu (gândurile lui Hamlet): Miruna Vatamanu, Ştefan Cudalb, Ioana
Mărăscu, Daria Brojban, Jennifer Dumitraşcu, Tudor Bondoc, Iana Oprişa, Dragoş
Dumitru/ Vlad Ciofiac
Trailer:
https://youtu.be/Sjea08NcT8M?si=mmC5IyNjtOTkxw7n
[2]
https://agenda.liternet.ro/cronici/hamletdonnellan.html