Iona (Teatrul Elvira Godeanu)

Iona sunt eu

Această replică din debutul piesei lui Sorescu îmi sare în față mai întâi prin rezonanțele franceze, Louis XIV și Flaubert/Bovary, abia apoi îmi amintesc de continua sete de joc a poetului din Bulzești. Un joc niciodată gratuit, înghiocând o idee, o nedumerire, o frământare. Și, desigur, în cele din urmă accept și sensul propriu al sintagmei. Într-o prefață originală, Sorescu face, ca niciodată, o direcționare a receptorului către un anumit sens. Explicabilă, într-un fel, într-un regim care interzicea religiosul din spațiul public. Dar răspunsul pe care ni-l oferă e prea lesne spre a fi miza acestei piese. "Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul. [...] E tot ce-mi mai amintesc." Și parcă văd ochii săi iscoditori, de țăran mai mult decât hâtru, punându-te la încercare. În fond e vorba de numele unui profet. Dacă singurătatea e a tuturor, Iona e cel chemat să transmită un mesaj. Și scriitorul este un Iona. Mesajul e presărat în toate replicile așa cum adevărul e ascuns în parabole. Și actorul este un Iona. Eugen Titu a surprins, într-un fel, venind în fața noastră, niște "niniviteni", cu acest proiect. Cu ani in urmă și-a construit un one-man-show în Café-Teatru Play, apoi a revenit la Național într-o lungă serie de roluri corecte. Această ieșire la rampă, găzduită de generosul Teatru Dramatic "Elvira Godeanu" din Târgu Jiu, este, inevitabil, o provocare pe care și-o asumă, și este remarcabil că o face, atâta vreme cât în memoria multor spectatori există referința, de neînlăturat, a creației lui Ilie Gheorghe, mai ales că a reluat-o la final de carieră. La premieră mi s-a părut că aud vocea acestuia în replicile "rostite" de sfera magică, ingenioasă soluție pentru alternanța replicilor. Și chiar îmi pare a fi un dialog dincolo de coordonatele spațiu-timp. Iar această referință nu împovărează deloc demersul lui Eugen Titu. Dimpotrivă.

Fiind o ieșire deschisă în arenă, primește, desigur, judecata cu plusuri și cu minusuri, ca la orice asemenea demers. Ceea ce-mi pare limpede și ca o primă concluzie este forța de joc. În special vocea. Eugen Titu ne reamintește, chiar dacă apelând, molipsit și el, la microfonul lavalieră, de acest atribut actoricesc oarecum mai rar pus în valoare. Rostirea clară, cu forță, fără stridențe și cu bun control al alternanțelor, determină amprenta spectacolului. Savoarea inconfundabilă a textului sorescian obligă și la referința, de mai mică întindere dar care se poate sesiza pe alocuri, la Tudor Gheorghe. Dar dincolo de astea decisiv este propriul accent ludic al lui Eugen Titu. Iona al său are meritul de a fi mai aproape de omul simplu, de omul comun, cel pe care-l întâlnești ușor în jurul tău, dacă nu în tine însuți. Și taman prin asta dramatismul dinspre final se transmite mai bine. În construcția spectacolului s-a sprijinit pe scenografia creată de un mare artist, Mihai Țopescu. Alegerea lor schimbă perspectiva dramaturgului. Dacă Sorescu indică planurile ce determină la propriu nivelurile de "înghiocare", spectacolul ne oferă mai degrabă o imagine de exterior. Valurile sunt vizibile și se pot auzi mereu, inclusiv când e vorba de acela aidoma unui suc gastric. Iona este, astfel, mai degrabă un Robinson eșuat pe o insulă într-o imensitate de ocean. Și pentru că "singurătatea" se vrea a fi un cuvânt-cheie, s-a inventat și partenerul Vineri în ipostaza unui bol de sticlă, amintind de aceea a unei mingi Wilson din filmul 'Cast Away'. Un fel de Robinson, un fel de alter-ego, mai aproape de o personificare magică a Zeului. Omul și Zeul, ca în La lilieci. "Aș vrea să treacă Dumnezeu pe aici. Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum. Să apară de acolo și să dispară pe dincoace. Câțiva pași prin dreptul meu..." Replici care vin dinspre sfera magică sunt un contrapunct la orice tendință de patos, de amplificare omenească.

Ironia (și autoironia) lui Sorescu așează astfel fiecare paragraf declamatoriu la locul potrivit. Și textul relevă sensuri multiple, atât pentru contextul timpului istoric la care a fost scris, cu toate ascuțirile spiritului pentru a străpunge peretele gros al "chitului" totalitar, dar și pe acelea perene. "– Dar până la urmă, unul tot dă în cârlig. Apa mică... Nevoile de hrană mereu crescânde. – Te pui cu nevoile?!" Mai sunt și alte reușite soluții tehnice moderne în ilustrarea unor replici dar, pe de altă parte, intrigă culorile prea tari și evidența materialului plastic în ceea ce privește nodurile năvodului. Costumația este din pânză de sac, a omului de la început de lume, dar și a penitenței celor din Ninive care-l ascultă pe Iona. Poveștile spuse de Eugen Titu au tonul omului trecut prin multe, ale celui simplu, întors de pe un front îndepărtat. Din rostirea sa poți imagina călătoria pe tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. "– Ce-ai văzut? – Nimic" Și nașterile succesive, sisifica reluare a vieții, șirul fără de sfârșit al peștilor de dezghiocat... "E bine și afară. – Peste tot e bine. Ar trebui să fiu fericit. – Chiar sunt. – Nu. – Așa e. – Poate, mai târziu." Spectacolul începe cu ambianța sonoră ce întâmpină spectatorii: voci de călugări ortodocși, "megaloschemos", despre care se spune că au atins un nivel înalt de spiritualitate. O muzică exclusiv vocală de început de lume, un sacru profund. Ieșirea din chitul cel mare aduc pașii lui Iona pe un tărâm nou, el însuși fiind renăscut. Pași ce sunt acompaniați de o muzică nouă. Poate că intrigă alegerea dar eu o socotesc perfectă: jazz-piano cu trioul Esbjörn Svensson. Avem astfel și referința discretă spre felul în care diviziunile creștinismului au influnețat muzica dar și o deschidere spre imaginația unui viitor spre alte sfere. Iar ca un detaliu biografic al trupei suedeze, cel care i-a dat numele, Svensson, a murit într-un accident acvatic. Și dacă sunetul valurilor este un laitmotiv, finalul este al tunetului prevestitor de potop. Apa ca un nou început. Pentru că "totul e invers". Sau poate pentru că așa cum scrie în Cartea lui Iona din Vechiul Testament, despre oamenii din Ninive, ca și de aiurea, Tatăl zice că "nu știu să deosebească dreapta de stânga lor". De aceea, poate, Eugen Titu a ales ca în final, într-o tresărire simetrică, "Eu sunt Iona", să învelească cu grijă bolul magic în năvodul pe care-l azvârle pe umăr și să reia drumul spre lumină. Răzbim noi cumva. Împreună.

'Mozaicul' 4/2019