Jocul de-a măcelul

Jeux de renaissance

Sunt colecționar de aplauze la final de spectacol. La premiera cu Jocul de-a măcelul am văzut lacrimi pe chipul răvășit de emoție al unei tinere pe cale a deveni actriță. Pe Andreea Boldeanu am văzut-o în sesiunea de examene, într-un interesant colaj din Shakespeare, proiect condus de Romanița Ionescu. Colega ei, Claudia Dinu, impresionantă în vară, a primit șansa, cu un preț ce constă într-o ingrată dificultate, de a o înlocui pe Ioana Manciu în 'Inimă și alte preparate din carne', de Radu Afrim. Andreea Boldeanu nu este singura studentă / masterandă invitată în spectacolul construit de Beatrice Rancea, unul cu o distribuție numeroasă, pe măsura diversității personajelor imaginate de Eugène Ionesco. Joacă alături de actori consacrați, sunt mai mereu în postura de a da replică unor actrițe și actori cu un CV impresionant. Și o fac asemenea acestora. Și în bine și în mai puțin bine. O spun cu strângere de inimă, dar prima jumătate a spectacolului surprinde prin accentul ușor strident al unor gesturi, al unor rostiri menite să caricaturizeze comportamente umane. Pentru că, de fapt, piesa lui Ionesco, așa cum mi-a apărut mie, folosește necunoscutul virus drept pretext pentru a evidenția doza de urât din noi. În fața primejdiei, noi, oamenii, lepădăm ușor bruma de civilitate, de educație, de umanitate. Se ascute orgoliul, se înfierbântă dorința de a dicta celorlalți, de a impune propria viziune. Se țese coșmarul conspirației, se uneltește și se acționează sub unicul sceptru al egoismului.

"Nu mai există univers în afară de noi. Suntem impenetrabili" este o mantră și, totodată, ultima rostire înainte de a veni moartea, neașteptată, lovind, parcă, taman unde e trufia mai mare. Marian Politic urcă pe masă, amplifică ierarhizarea în raport cu cei care-l servesc, inutilă atitudine pentru a se salva. Claudiu Bleonț și Adrian Andone joacă, la față de cortină, o scenă clasică pentru atitudinea izolării sociale ca o iluzie în fața realității necruțătoare. Scurta scenă îi oferă lui Adrian Andone prilejul unui adevărat master-class. Machiajul (ce înseamnă prezența în echipă a Minelei Popa!) îi pune în evidență expresivitatea unui chip de arlechin. Claudiu Bleonț merge si el spre bufonadă. De altfel, Nicolae Vicol, 'stăpânul inelelor' dez/ferecătoare a ușii temniței, poarta o tichie de bufon. Întemnițații, comic interpretați de Cătălin Vieru, cu o personalizare foarte bună (ca de fiecare dată în spectacol, indiferent de dimensiunea scenei), și Nicolae Poghirc, au de ales/înțeles unde este adevărata libertate: în temniță sau dincolo de ziduri, în orașul asediat de boală. Poghirc are parte și el, precum Bleonț și Andone, de o traversare comică a scenei. Din puține elemente, ei reușesc să dea consistență. Dar tot ei (mai puțin Andone) apasă pedala prea mult în debutul spectacolului. Așa cum Gabriela Baciu și Corina Druc sunt nevoite s-o facă în prima scenă, spre a oferi mai apoi, într-un segment pe două planuri, o dramatică ilustrare a secerării unei brume de iluzie a posibilității de a se strecura pe sub asediu, pentru un strop de abandon plăcerii de a trăi. În paralel, alt personaj al lui Ștefan Cepoi se stinge într-un refugiu pe care-l credea a fi sigur. Actorul are o bună intrare în menționata scenă care declanșează conflictul general. Încă o dată se observă jocul său exact, consistent, aparent discret, integrat în ansamblu și esențial prin acuratețe, un pilon al spectacolului. 'Jeux de massacre' a fost tradus de Marcel Aderca, fiul celebrului scriitor, eseist și critic, un nume pentru care Craiova trebuie să facă mai mult. Jocuri de masacrare, la care sunt supuși locuitorii unui oraș ales la întâmplare, într-un timp oarecare, devin, la singular, un capriciu al morții, sugerată de personajul ascuns sub o rasă, cu gluga căzută pe ochi. Sunetul săriturilor sale, pe desenul de șotron, cu care se deschide spectacolul, este aidoma unui tic-tac al ceasului necruțător. Suntem extrem de amprentați de ceea ce trăim de 20 de luni încoace spre a mai putea privi cu alți ochi piesa lui Ionesco, o meditație asupra fragilității vieții, asupra absurdului din hazardul cu care o încheiem. Scena doctorilor este pur și simplu o propunere de reflecție extrem de actuală, într-un timp în care știința frizează abordarea prin credință -datorită mass media, când e o fractură între avansul nu doar al științei dar și al artei, al ideilor ce vor să descrie societatea, și ritmul în care se mișcă marea masă a oamenilor. Beatrice Rancea alternează drama cu zâmbetul, prin caricatură, prin satiră (ca în scena întrunirii politice cu lumânarea pe piept), pentru a folosi melanjul teatrului cu scena lirică taman la dezbaterea filosofică a doctorilor. Monica Ardeleanu era firesc să amprenteze suita de fragmente din arii celebre, dar ea este bine susținută și de ceilalți, prin voce și gesturi, pentru ca acutele de final să fie ale pacientei, uitată și resuscitată, Simona Grîcleanu. Aplauze la scenă deschisă, un semn cert de popularitate a spectacolului. Ingredientul esențial este al poeziei ce se înfiripă o dată cu momentul întâlnirii îndrăgostiților, una duplicată. Emotionantă abordarea celor două cupluri ce rostesc aceleași replici, de fiecare dată cu un accent diferit, cu un unghi de fractal. Monica Ardeleanu și Adrian Andone, Irina Danciu și Dragoș Măceșanu, admirabilă expresivitate cu măștile aplicate, cu gesturi de mim. Pentru ca finalul să fie gândit în cheia credinței într-o renaștere. Replicile unui cuplu universal, pe care Matei Calinescu îl vedea în spiritul celor din 'Scaunele', precum Filemon și Baucis, de o tulburătoare poezie, cu tristețe și cu frumusețea de dincolo de stări psihice, sunt distribuite tuturor, într-o multiplicare a cuplurilor. Dacă spectacolul începe cu afluența culorilor vii (scenografia Vanessa Beca), acestea se mătuiesc, se estompează, transgresează spre griuri și alb-negru. Din cenușa lumii care a fost se ridică alți oameni, se apropie unii de alții, într-o uniune a unei noi lumi.

"El: Noaptea ne va înghiți. Bucuria era aici, la mâna noastră. N-am știut. Tu mă iei cu tine în noaptea ta.

Ea: Vom fi alături. Asta e fericirea. Mai avem încă mult timp de petrecut împreună."

Rămâne întrebarea de pe urmă: "Cine ne va ajuta?"

Geana de speranță figurează continuu pe scenă prin cei doi angelici plasați undeva, mai sus, sub o lumină aurie. Alex Geicu si Elena Ianichi se alătură, astfel, tinerelor Mihaela Dobre și Roxana Mutu -vizibile și cu potențial dramatic, Ioanei Andone și Karinei Floriță ori lui Lucian Vlăsceanu -intrând într-o scenă și beneficiind de șansa asistenței de regie. O tinerețe continuă la Nationalul craiovean.

Surpriza pregătită de Beatrice Rancea a fost invitarea lui Mircea Dinescu să înregistreze replicile guvernatorului care conduce populația prin pandemie. Poetul este simbolul renașterii României, prin apelul vulcanic de la TVR, în 22 decembrie. Și cum totul se judecă prin mass media, ne putem aminti volumul său, 'Moartea citește ziarul'.

"Istoria parcă ne duce-n burtă
şi parcă a uitat să ne mai nască,
preafericiţii cu privirea scurtă
sorb borşul dogmei ce le plouă-n bască,
făcând spre lucruri zilnic reverenţe
căci cine ştie ce episcop doarme
în polonic, în coşul pentru zdrenţe,
în ţevile acestor triste arme
unde Nebunul işi cloceşte crima
şi ne omoară fiindcă ne iubeşte,
când ne e foame desenează peşte,
când vine frigul arestează clima,
opriţi Istoria-cobor la prima
opriţi la staţia Doamne-Fereşte."

P.S. O inspirată idee de promovare a spectacolului a fost tipărirea caietului-program sub forma unei ediții de ziar. 'Gazeta de Sud', parteneră la această idee, ar putea să transpună în cotidian acest demers, dedicând spațiu consistent artei, dezbaterilor culturale, să mute centrul atenției spre consistența subiectelor cu beneficiu de durată la nivelul receptorilor.