Greu cu absurdul! Mai ales când absurdul tinde să fie normalitate. De reprezentat, și mai complicat! I-a fost greu și lui Robert Wilson, spre 'Rinocerii' fugind gândul nu doar pentru că e vorba de Ionesco. E ceva în siajul acelui spectacol, prin recursul la măști (Minela Popa e în toate) și la o anume caricaturizare a personajelor, ca într-o bandă desenată cu o artă a unui figurativ abstract, cu tușe groase. Acum poate e greu de imaginat impactul acestei piese în 1970, la premieră. Atunci cuvintele erau de un absurd evident, jocul situațiilor putea să stimuleze și comicul și reflecția asupra unor reașezări a lucrurilor. Azi, aceleași cuvinte sunt de un realism crunt. Rostite firesc, devin ale unui spectacol documentar. Beatrice Rancea a ales să impună aerul bufoneriei dintr-o piațetă de burg asediat de molimă. Cu hazul pre moarte călcând. Am zis 'burg' dar amplasamentul e mai spre Orient, pentru că exteriorul ce urmează stilul vestic se însoțește cu o hiper-gesticulație și împingere spre extrem a rostirii, ca într-un sud amprentat de karagöz. Iar ceea ce exprimă acest cuvânt, bufonul, măscăriciul, apare în spectacol prin asumarea tichiei reprezentative de către temnicerul (întruchipat de Nicolae Vicol) care, avansând cu o rază de lumină, râde, sardonic, de întemnițații aflați într-o dramatică dilemă. Una în care Cătălin Vieru (construiește un personaj memorabil - de altfel tot ce întruchipează în spectacol are darul de a se evidenția prin consistență) și Nicolae Poghirc ne reprezintă pe toți.
Spectacolul și-a avut premiera în cea mai apăsătoare etapă a pandemiei, de unde avalanșa de morți ar fi insuportabilă în absența comicului. Cum este oferit acest suport, e altceva. Reacția favorabilă a publicului este un semn bun pentru o viață lungă a spectacolului, cu public numeros. Jocul ar putea fi rafinat, caricaturalul fiind sensibil unor derapaje. Cristi Puiu declarase, recent, că nu poate filma clipa morții unui om. Pe scenă morțile sunt și cu șoc și cu emoție și cu hazul de necaz, dar și cu un risc al ridicolului. Balansul râsu'-plânsu' este continuu. Dacă debutul tare, cu moartea jucând șotron, este continuat cu șocul avalanșei de morți inexplicabile, urmând deviațiile de comportament ce se ivesc în timpuri teribile, finalul este condus spre a tempera temerile. De altfel cred că scenei doctorilor i se datorează revarsarea de adeziune a publicului. Inspirată ideea de a propune arii celebre din opere pentru replicile personajelor, prilej de apreciere a unor calități interpretative știute dar și neștiute. Monica Ardeleanu era firesc să fie prim solistă dar, pe lânga ea, avem bucuria de a vedea cum se armonizează și Claudiu Bleonț și Adrian Andone și Marian Politic, pentru ca, după pieirea tuturor doctorilor, pacienta, interpretată de Simona Grîcleanu, să culeagă aplauze după suita de acute. Distribuția numeroasă aduce la un loc actori consacrați și tineri care abia au pășit în teatru sau încă studiază. Și vedem cum ies la joc în scene în care o actriță sau un actor experimentat conduce ritmul. O putem vedea pe Corina Druc și în dansul 'ielelor' care-l încolțesc pe funcționarul nepăsător la suferințele celor mulți (un dans amintind de producția plină de poezie a Nataszei Soltanowicz, la TNT) dar și în scena balului clandestin, plină de emoție și dramatism, conducând alături de Gabriela Baciu. Astfel, Roxana Mutu, Mihaela Dobre (în aceeași scenă, ea dând vivacitate sgementului din han, alături de Ștefan Cepoi -prezent mereu cu exactitate și măsură, chiar punctând cu măiestrie o replică, precum aceea de la început, "la mine e invers") sau Irina Danciu și Andreea Boldeanu, trebuie să facă față unei solicitări complicate, singulare. O reusită este a celor doi cu anvergură, cetățeni din arondismentele devenite închisori, Claudiu Bleonț și Adrian Andone, jucată la față de cortină, cu o dinamică de tipul Marelui Mut. Așa cum și Nicolae Poghirc face o asemenea demonstrație, traversând același spațiu. Dragoș Măceșanu este suplu în scena de canibalism. Iar cea mai consistentă scenă este aceea a celor două cupluri. Pe de-o parte Monica Ardeleanu și Adrian Andone, pe de alta Irina Danciu și Dragoș Măceșanu, cu aceleași replici rostite de două ori, de fiecare dată cu accent și nuanță diferită, extinzând sensul. Gesturi și rostiri de mare delicatețe, pe un segment de poezie în textul, altfel, mai sofisticat în a oferi poezia.
În spectacol regăsim toate reacțiile noastre și ale celor din jur, vizibile de un an si jumătate. Când Marian Politic accelerează indicațiile de baricadare în fața molimei, avem atâtea Déjà vu-uri, așa cum ne recunoaștem fără mare entuziasm în reticența cetățenilor de a intra în contact, suspectând, desigur, pe celălalt. Personajul lui Marian Politic, impunând mantra "sunt impenetrabil", ilustrează cum taman în clipa maximei iluzionări, a unei autosuficiențe pe care nu și-o detectează nimeni, hazardul lovește. În scena aceea mai este o replică tulburătoare: "Dacă vă gândiți la el, domnule, intră odată cu gândul". De altfel textul abundă în aforisme tari, în teme de reflecție, scena doctorilor fiind una cu subiecte de mare actualitate, independent de pandemie.
Finalul este gândit ca o glisare spre încrederea că va fi bine. Refacerea comunității, a comuniunii. Replicile șoptite, de mare efect, ale cuplului etern, ilustrate de actori și prin limbajul semnelor, este ca o speranță în salvarea de după dezastru. Dincolo... A trecut moartea, îngerii de sub clopotul de lumină (delicate gesturi, uneori accentuate coregrafic, pentru Elena Raluca Ianichi și Alex Geicu) coagulează îmbrățișarea finală, un simbol al umanității care a traversat deșertul. Trupurile acoperite de albul cernut din abundență, lasă pe jos urmele trecutului. Oda Bucuriei e profilactică.
Un spectacol dificil, decupat în întunericul gros al adâncului scenei, combătut de scenografa Vanessa Beca prin policromie tare, mizând mult pe spoturi de lumină, uneori cu impresia unor ghidări din înalturi, curge într-un ritm susținut.
Surpriza includerii lui Mircea Dinescu, prin înregistrări ale unor mesaje cu iz prezidențial, pe monitoare TV ce înconjoară sala, este binevenită nu doar ca ingredient de marketing, dar și pentru că numele poetului este indisolubil legat de sentimentul vocii care se adresează poporului în clipe istorice. Pasiunea adolescentină a lui Dinescu, pentru teatru, își găsește, iată, o împlinire în acest 'Jeux de massacre'. O piesă care ajunge la noi grație inspirației și promptitudinii de reacție cu care Beatrice Rancea a primit acceptul dramaturgului. O piesă tradusă de un nume legat de Craiova, Marcel Aderca, fiul celebrului dramaturg, romancier, critic și eseist. Interesant că după premiera din 1970, în Franța n-a mai fost monată decât după 30 de ani. De-acum, probabil, lumea își va reaminti și va reveni la un text profund, indiferent de context.
"Tot mai sper pentru tine că vei învăța să iubeşti"