Înainte de a intra în Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu, pentru 'O noapte furtunoasă & Company', în regia lui Cristi Avram[0], am zăbovit un timp pe treptele din fața clădirii, urmărind pe un ecran uriaș de pe fronton secvențe de promovare a spectacolului. O idee foarte bună! E nevoie de această formă de semnalare a unui produs cultural, doar trăim în era TV & Smartphone. Imagini în mișcare, secvențe muzicale și cuvinte meșteșugit alese, în cele din urmă îi fac pe oameni să întoarcă privirea spre teatru și să le stârnească acea curiozitate care să-i determine să intre la spectacol. În sală, de la bun început, pot observa cortina ridicată și scena populată cu personaje în adormire, răspândite prin decor.

Îmi pun mereu problema publicului. Cât mai larg, pentru că tot mai rar se umplu sălile mari. Privesc spectatorii din jurul meu, încerc să deslușesc reacțiile lor. Cine sunt ei, ce gândesc despre ceea ce văd. La 'O noapte furtunoasă & Company' reacțiile s-au făcut simțite târziu. Râsul a fost discret și s-a eliberat în a doua jumătate. Uneori neașteptat, la gesturi mici. Muzica a fost declanșatorul apropierii publicului. Conducând spre finalul incandescent și la aplauzele generoase. Un spectacol greu. Un proiect ambițios. Complex prin structură și coloratură. Regizorul declară: "'O noapte furtunoasă & Company' e, în fond, un discurs despre prezent. Suntem în preajma unor evenimente mari în umbra cărora, adevărata viață își continuă parcursul firesc. Statul <<care trebuie să se gândească>> e în mâinile celor care îl mână înainte fără un proiect temeinic, iar micile revolte ale oamenilor simpli devin ridicole. Așa cum mai marii noștri nu-și asumă responsabilitatea pentru niciuna dintre faptele lor, așa nici noi, <<Rezon!>>, nu recunoaștem că am avea vreo vină. <<Suntem în mâinile Proniei cerești!>>"[de găsit aici]

În primul rând, Cristi Avram a ținut să combine textul celebrei piese cu fragmente dintr-o seamă de schițe și articole semnate de Caragiale. Declarațiile regizorului lămuresc sensul colajului. Mie îmi pare că ele devin coerente, subsumate conceptului regizoral, dar se desprind de Caragiale. Forma lui dă curs fondului susținut de Cristi Avram. Practic un sfert din cele două ore ale spectacolului sunt alocate acestora, preponderent la început. Astfel, povestea în sine începe după mai bine de 20 de minute. Conectarea este reușită atâta vreme cât frazele cu încărcătură gravă sunt rostite de Vlad Bînzoiu, cel care-l joacă pe Rică Venturiano, deci sunt, firesc, ale 'jurnalistului'.

Scenografia Anei-Maria Udeanu prevede în dreapta scenei un podium mare, semn al acestei asocieri (& Co) dintre piesă și discursul politic. Tribuna unui gen de Hyde Park balcanic. Ceea ce face priză bună este tonul cu care Vlad Bînzoiu rostește: unul calm, reținut, nici rece, cu o nuanță de amar. Este, practic, un alter-ego al lui Rică. Stilul bombastic rămâne doar pentru paginile din 'Vocea patriotului naționale'. Într-un fel, această rostire – de mare efect, mai ales promovată independent: "Nu e nici o încurajare; ba, chiar putem zice că este o persecuţiune […] cu toate că se declamă şi se cântă pe toate tonurile că fără cultură o ţară nu poate-nsemna nimica; şi este foarte adevărat: numai cu cereale şi cu zarzavaturi, şi chiar cu petrol, nu se poate pune o ţară faţă cu cultura europeană, care merge cu paşi gigantici […]căci, în definitiv, nu se prezintă cineva în lume cu pântecele şi cu organele inferioare, ci cu fruntea, cu acel aparat al gândirii sublime, care face din om regele creaţiunii" – este hârtia de turnesol pentru perspectiva regizorală. Gravitatea fragmentelor compilate este pertinentă, desigur, caută să atragă atenția asupra unui subiect major, dar este desprinsă de miezul textului întreg semnat de Caragiale. Chiar acest discurs din care am citat, extras din 'Inițiativa', e cu alt sens, ca mai totdeauna Nenea Iancu plasându-se în echilibru, vizând discrepanța dintre vorbe și fapte la fiecare, învolburarea solicitărilor și ignorarea propriei responsabilități. Într-un fel, aceste texte inteligente ale lui Caragiale renunță, prin extracție, la spirit în favoarea gravității, iar piesa în sine mută umorul spre grotesc.

Primele vorbe rostite în spectacol, pe podium, sunt din 'Unchiul și nepotul'. Acolo sunt ca o soluție decapantă, aici ca un legat testamentar: "Nu trebuie, domnul meu, să aibă omul judecăți extreme, fiindcă lumea trăiește din pornire, nu prin judecată. […] Cu toporul, se curăță pădurea; lumea se curăță cu vremea și cu răbdare... nu așa, de azi pe mâine!". Mai târziu, tot Vlad Bînzoiu rostește dintr-o scrisoare către Vlahuță un admirabil fragment despre ceea ce au oamenii de pretutindeni în comun, un text definitoriu pentru scrisul lui Caragiale – iar intenția lui Cristi Avram, de a face să ajungă la cei mulți și aceste gânduri ale clasicului, este împlinită – dar din care lipsește ceea ce dă savoare în toata opera acestuia: "Zi-le oameni și dă-le pace!".

Ca o paranteză, acest fragment începe cu "De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba?" și avem, iată, alt sens, uzual, pentru supranumele lui Titircă, față de cum îl invocă Spiridon.

Preambulul se dezvoltă cu un episod imaginat de regizor, gest care vine, aparent, dintr-o intenție recurentă, după cum mărturisea într-un interviu: "Ca la orice lucrare de care mă apropii, propunându-mi să o pun în scenă, unul dintre aspectele care primează în lectura acesteia este paradoxul și cum anume pot fi citite situațiile bizare din viața personajelor. Existența noastră este de foarte multe ori liniară, în timp ce lumea spectacolului e plină de posibilități". [aici] Drept care, folosindu-se de preconizata piesă a lui Caragiale, rămasă neterminată, 'Titircă, Sotirescu și Compania", ne invită chiar la festivitatea lansării a două afaceri ale firmei: o linie de creație vestimentară și una de pompe funebre. Ipingescu – distribuit, aș zice firesc, Ștefan Liță – face oficiile de prezentator, în timp ce Spiridon – jucat, într-o anumită tradiție, în travesti de Claudia Moroșanu – arată câte o pancartă cu brand-urile. În jocul său literar, Cristi Avram aduce, între atâtea repere caragialiene, și titlul 'În pustiul lumii mari'.

Focalizăm pe cealalta jumătate de scenă, cu un podium mai mic, unul al afacerilor. Dacă sicriul expus e mai puțin vizibil, deși utilizat de câteva ori, mașina de cusut, celebra Singer, câteva manechine, la rândul lor valorificate în joc, și o sfoară pe care atârnă o suită de chiloței de damă, multicolori, aidoma unei ghirlande, conferă personalitate scenografică (reamintesc semnătura Ana-Maria Udeanu).

Discurs inaugural asumat de Titircă, interpretat de Dani Popa. Încercând efecte comice, personajul își pierde vocea într-o retorică plină de șabloane simple, dintre acelea pe care le auzim atât de des. E prima scenă în care vedem și figurația, pentru că regizorul a construit un spectacol compozit, de o anume anvergură. Pe de-o parte se justifică prin accentul pus pe pălăvrăgeală generalizată – în toată opera caragialiană –, pe de alta prin încastrarea poveștii într-un colț al societății. În fine, tăiere de panglică, oferire de flori către surorile Veta și Zița – concret: două jerbe din dotarea pompelor funebre, două pahare de șampanie date pe gât de consoarta lui Titircă și, astfel, primul contact cu closetul plasat în centrul scenei. E drept, în fund, dar, iată, deja nelipsit dintr-o montare Caragiale. Ana Maria Udeanu a declarat că a avut în vedere și referința la filmul lui Pintilie. Doar că eu nu mă împac nici cu asta, nici cu sugestia unei lumi mizere și rigide, după spusele scenografei. Îmi pare departe de Caragiale, chiar văzând monstruos.

Încă un insert în prolog, un fragment din schița 'Bacalaureat', cel mai puțin inspirat dintre toate inserturile. Caliopi Georgescu devine o doamnă cu cravașă cumva sado-maso, dacă nu ar fi excesiv de severă. M-a intrigat uzul unui accent moldovenesc. Și e amuzantă vămuirea banilor corupători de pe 'lanțul slăbiciunilor'. Și e întristător că aici e cu bani iar la Caragiale era exclusiv în baza unei simpatii.

Ultimul insert înainte de poveste este din suita principală, a relației cetățean-administrație, cu intermedieriea presei. Desigur, pentru prezentul nostru, presa este TV iar Vlad Bînzoiu este un fel de Rică reporter cu microfonul în agora. Evelyn Marcu și Georgiana Vrațiu se întrec în perorații absurde, ca în reportajele care ne asaltează zilnic. Hărmălaie și deja știutele vorbe aiurea. Ceea ce nu ni se arată este decupajul făcut de editorii TV. Altfel, hărmălaia este nu doar din ce spune unul și altul, dar și din scandări, huiduieli, fluierături. Reprizele 'protestatare' se repetă în spectacol, apare și o portavoce, sunt și steaguri, pancarte… Cu subiecte actualizate. Cu adaptarea caustică la politica zilei pentru 'neamțul' care se opune, etc. Sunt momente în care hărmălaia domină așa cum, în poveste, fluierul ipistatului, plus o alarmă pornită din senin, fac cu adevărat să pară furtunoasă noaptea cu pricina. Cu prilejul acestor scene, dar nu numai, se poate remarca anvergura coregrafică – sub îndrumarea Victoriei Bucun –. Protagoniștii, interpreții care completează figurația, inimoși membri ai trupei de amatori din teatru, șerpuiesc pe trasee sinuoase, printre piesele scenografiei și dau o imagine dinamică și, desigur, colorată (Ana Maria Udeanu declară că la limita kitsch-ului vizibil în spațiul românesc).

În fine, povestea!

Cristi Avram: "În fond, am impresia că singurul motor ce-i mișcă pe actorii acestei opere e teama acerbă de a rămâne singuri; singuri în parcursul mișelesc de a urca o treaptă mai sus în lumea lor ticăloasă". Las la o parte atributele teribil de aspre și, îmi pare, nedrepte. Dar singurătatea e o amenințare eternă și, evident, afectează pe oricine. Iar regizorul dirijează mecanismul în baza acestei observații interesante. Teama de singurătate îi face pe protagoniști să se asocieze în cupluri pe afinități. O singură triadă, inventată de regizor, tot din dorința de a deschide spre spectator o fereastră a mediului în care se derulează povestea. Astfel, actorul care-l interpretează pe Ghiță Țircădău, Robert Poiană, apare în multiple ipostaze din zona dubioasă a mahalalei, a pieței – în toate sensurile cuvântului – și e vizibil prin felul în care se strecoară mereu în prim plan, controlând, când e cazul, activitatea celor două 'fete', simulând și stimulând 'dezbaterea' din fața camerei de filmat. De fiecare dată, în aceste situații, este acompaniat într-un ritm de musical bine temperat de către Evelyn Marcu și Georgiana Vrațiu (remarcabilă interpretare a unui cântec de tezaur: 'Șaraiman'). Un trio armonios, colorat prin costumație sau atitudine. Poate prea colorat, pentru poveste, dar rezonează ritmului general.

El deschide seria reverențelor de la finalul cu aplauze, urmat de cel ce rămâne singur – și care nu pare să aibă vreo temere pentru asta, Spiridon. Claudia Moroșanu îl face ca pe un ștrengar cu lumini în priviri, cu zâmbet, menținând un balans cu toate direcțiile. E adesea în scenă în extra-poveste, cu pancartele purtătoare de mesaje, ca un spiriduș. În plan secund, uneori, parodiază gesturile jupânului, ba chiar se joacă și cu pistolul acestuia, se ascunde în coșciug când e cazul sau, înainte de culcare, mai murmură scandările de la protestele la care a luat parte. Este curierul amorului Zița-Rică și, în context, e de notat bacșișul primit de la Venturiano: în spectacol, adaptat prezentului, 100 lei; la Caragiale, trei sferturi de rublă, ceea ce ar fi prilej pentru un zâmbet în plus, fie din pricină că atât are în buzunare, fie că e atent cu banii chiar și la disperare.

Seria cuplurilor e deschisă de Veta și Chiriac. Omul de încredere al lui Titircă e intepretat de Vlad Ciubotaru și, auzind replica Vetei: "nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata", chiar am simțit cruzimea vârstei lui. Și e un farmec în încruntările din amor, în sumețirile de sergent în garda națională, în avântul urmăririi lui Rică, având în mâini un stingător de incendiu, cocoțat în vârful paturilor suprapuse, aidoma unui călăreț neînfricat. Schimbul de replici cu Veta poartă amprenta capodoperei, de la invocarea umbrei în fereastră a iubitei și până la "Nu-mi mai zice dumneata!". Veta este cel mai puternic personaj, așa cum l-a întruchipat Ana Sivu Daponte. Fără îngroșări, fără diluări, cu acel amestec fin de romantic și ludic, cu expresia frământării pe chip și în glas. Este o ipostază de referință pentru acest personaj. Într-un neglijeu negru și un halat maiestuos de alb cu negru, are și oftat și schimbare promptă de ton, și reflecție serioasă, are și comicul celui care se expune din pasiune – îngenuncheată pe podium, în dreptul lui Chiriac, în picioare, pe podea – își face simțită forța din glas. De altfel cel mai frumos moment este al revărsării durerii din amor prin lovirea, atât cât poate, a sacului de box pe care se antrenează jupânul, urmată de urcarea pe podium, în unghiul proiectoarelor (lumini măiestrite de Lucian Moga), aidoma unei apariții în fumul argintiu al unui bar. De unde jocul de-a sinuciderea, cu o lamă de ferăstrău, se transformă admirabil într-un cântec vechi:

"Dacă zici că mă iubești,

De ce nu stai să-mi vorbești, măi?

Ai uitat, neică, cuvântul

Și ți-ai călcat jurământul".

De altfel, cântecele interpretate în spectacol sunt foarte bine alese, din fondul de aur al muzicii lăutărești, și ar putea să fie folosite și pentru promovarea spectacolului dar și într-un proiect separat. Ilustrația muzicală dedicată este asigurată de Șerban Chițu.

Al doilea cuplu este Titircă și Ipingescu, adică, potrivit numerelor de pe tricou – inspirată idee! – 1 și 2. O distribuire perfectă pentru trupă. Aparent, Ștefan Liță joacă rolul de servant pentru Titircă – astfel, cei doi se alătură unui lung șir de personaje celebre prin alăturarea lor –, dar ține să semnaleze adesea dublul sentiment față de amicul său. Dani Popa este bun când își varsă năduful pe sacul de box, este comic, mai apoi, cu mănușile de bos atârnându-i în față, este capul familiei, generos cu Veta și Zița. Amândoi fac un cuplu armonizat și au o suită de gaguri, unele grosiere, unele cu un aer caraghios, care diluează sensul spectacolului. Sunt multe urlete în goana generală spre prinderea 'infractorului', sunt rostogoliri cu pistolul țintind, ca în filmele politiste americane – moment care a stârnit reacții de apreciere –, e și secvența aruncării cu bani, la nunta Ziței, este și amuzanta rezolvare a acestei nunți. Apropo de reacții ale publicului, mă așteptam la una atunci când Titircă, grozăvindu-se cu toate câte i le-ar fi făcut lui 'mațe-fripte', ajunge la formula: "că-i sărea ochilarii din ochi și giubenul din cap, de auzea câinii din Giurgiu".

E drept, s-or fi săturat spectatorii giurgiuveni să audă expresia, de o mai folosi-o, totuși, cineva, chiar dacă, etimologic, nu are legătură cu orașul. Altfel, lăsând gluma la o parte, Giurgiu e implicat într-un mare fel în ceea ce-l privește pe Caragiale: aici l-a întâlnit pe Eminescu, ca sufleur de teatru.

Dani Popa debordează de energie în fiecare rol asumat, se dedică spectacolului cu trup și suflet. În ceea ce privește rolul Titircă, este semnificativă imaginea pe care o oferă vizavi de cum a lucrat: "Odată apăsată pedala de accelerație, nu mai pot atinge nici măcar din greșeală frâna. Un delir controlat, un haos organizat, un spectacol cu de toate. Sper la cât mai multe colaborări cu Cristi Avram. E un regizor tânăr cu un bagaj impresionant de creativitate, bun simț și profesionalism. Oferă încredere actorului și îl face să caute ritmul interior ca apoi să explodeze pe scenă într-un spectacol ce, sper eu, va avea ecouri. Până una-alta, eu am ambiț! Țiu când vine vorba la sold-out".

Cuplul care iese ultimul la aplauze este al tinerilor miri, Zița si Rică, adică Anca Pascu și Vlad Bînzoiu. Miri pentru că regizorul a dus un pic mai departe finalul lui Caragiale, în aceeași idee fundament. Zița își atinge visul, rochia de mireasă fiind accesibilă și pentru că aveau linia de creație vestimentară. Până atunci, cu bascul și cu poșetuța chic, cu o anume cochetărie adaptată notei dominante de exces, mi-a amintit de Vasilica Tastaman (din 'Astă seară în familie'). Teatrul din Giurgiu are tinere actrițe cu drum frumos înainte. Jocul ei dinamic asigură conexiunile între personaje principale și antrenează în ritm personajele secundare (amuzantă abordarea în canonul adolescentin de azi). Trecerea la postura de mireasă schimbă expresivitatea și conferă greutate finalului. Mai ales cu inspiratul cântec 'La cârciuma de la drum'.

Și tocmai metamorfoza ei matrimonială o induce pe cea a lui Rică. Vlad Bînzoiu face un tur de forță începând cu ipostaza jurnalistului lucid care derulează atâtea 'ecografii sociale', spre a trece cuceritor la intrarea în scenă a junelui amorezat pe stil nou – acum nu mai are joben, ține în mână o pereche de cătușe erotice – și trimite la imaginea Jador, potrivit amuzantei lecturi de către Zița a cuvintelor franțuzite. În goana pentru salvare se succed gaguri pe care, chiar dacă le recunoaștem din filme celebre, cu atât mai mult sunt bine plasate. Spre a ajunge la bâiguiala de acceptare a căsătoriei cu aceea căreia îi debitase înflăcărate rime. La marginea podiumului, cu, de-acum, cumnatul și cu nenea Nae, bătând palma, abia mai are inspirația vorbelor pompoase, despre familie și patrie.

Ce noapte furtunoasă! – răsuflă Rică. În iureșul ei, ca-n orice iureș, nu toate sunt riguroase. Se mai schimbă cuvinte din replici, nu totdeauna accentul e pe locul comicului deplin. Dar e un spectacol greu, antrenând multe resurse actoricești și scenografice. Un spectacol ambițios. E important să dureze, șlefuindu-se, acumulând experiență în relația cu publicul.

Dacă începe grav, aspru, din a doua jumătate devine exuberant și se încheie en fanfare.

Cu un epilog care m-a intrigat un pic, o reîntoarcere la gravitate. În fapt o închidere a cercului ideii diriguitoare, despre balansul dintre evenimentele mărunte ale vieții noastre și imposibila evitare a evenimentelor mari. Un fragment din 'Resbelul 1877' capătă masca celor ivite la granița noastră de doi ani încoace. Ultimele cuvinte aduc o emoție neașteptată:

"Atunci, pentru asigurarea opiniei publice europene, se hotărîră toți a stărui ca, cel puțin după sfârșirea războiului, să se facă pace". Șuierul vântului pustiește scena. Chiar te simți "în pustiul lumii mari". O clipă. Izbucnește din nou cântecul Ancăi Pascu, masca zâmbitoare dă repede deoparte surata întristată. Carpetele cu imaginea răpirii din serai readuc seninul, îmbucurător după temerile ce au bântuit o vreme.

Adevărul e că abia intrând în ritmul acestui final revezi pe fugă totul și a reintra la spectacol se impune. E un adevărat cabaret care se folosește de Caragiale ca pretext – îi aduce pe podium, ca fiind la Iunion, chiar și ludicele versuri croșetate cu amicul Teleor.

Cristi Avram și-a descris construcția ca pe "un manifest împotriva lipsei de atitudine, împotriva indiferenței, dar mai ales împotriva evenimentelor mari care le umbresc pe cele mici. Dacă vreți, e o pledoarie pentru traiul firesc, împiedicat uneori să-și urmeze parcursul de cei care-și propun să schimbe fața lumii". [aici]

Deși eu, unul, mă țin scai de Nenea Iancu.

[0]

'O noapte furtunoasă & Company', adaptare după texte de I.L. Caragiale
Regia: Cristi Avram
Scenografie: Ana- Maria Udeanu
Distribuția:
Ana Sivu-Daponte, Anca Pascu, Vlad Bînzoiu, Vlad Ciubotaru, Dani Popa, Claudia Moroșanu, Ștefan Liță, Georgiana Vrațiu, Evelyn Marcu, Robert Poiană.

Trailer de urmărit aici