Paso Doble

HaPasodoble

Cristi Nedelcu este primul dramaturg (și romancier!) născut în Craiova, după război, care are acces la notorietate. Asta într-un oraș despre care se spune(a) că este unul din care se pleacă, nu se vine. Dar, istoria derulată de 70 de ani ne arată cum, de fapt, gloria Craiovei, atâta câtă este, e conferită de scriitori care au ales să vină aici (sau, ca în celebrul caz al lui Ion D. Sîrbu, dramaturg, și el, să i se impună). De la Sorescu la Cornel Mihai Ungureanu a intervenit mereu un detaliu biografic care a făcut ca acest criteriu, al locului nașterii, să nu se potrivească.

Cristi Nedelcu cunoaște un trend ascendent, de-ar fi doar să amintim de receptarea pozitivă a primului său roman ('Cimitirul trandafirilor', Editura Litera), mai ales în contextul unei aprecieri onorante din partea Doinei Ruști, de montarea pe scena Teatrului Anton Pann, din Râmnicu Vâlcea, a unei piese ('Paso doble') și anunțata montare a unei alteia, la Târgoviște. Așa cum romanul nu a apărut din neant, succedând unui volum de proze scurte de mare inspirație, nici postura de dramaturg nu e o prezență inedită. Au trecut, deja, douăzeci de ani de la premierea pisei sale 'De care parte a gratiilor?'. Apoi s-a afirmat ca eseist, 'Însemnări despre Shakespeare' (volum lansat în cadrul ediției din 2006 a Festivalului Shakespeare), i-a apărut un volum de piese, dar și unul în care analizează ceea ce a oferit scena, ca unul dintre criticii de teatru cu acuitate de receptare. Acum se expune criticii. Desigur, conform genului, într-o solidară aliniere de echipă creatoare. Altfel, textul este, în opinia mea, fundamentul unui spectacol de teatru (în forma sa principală, dramatică). De la el încep, de obicei. De data asta, ușor printr-o buclă de reacție, prilejuită de formatul proiectului propus de Constantin (Tache) Florescu, regizorul invitat de Teatrul Anton Pann, așa cum am putut vedea în reprezentația din sala mare a Naționalului craiovean. Una care s-a anunțat excepțională fie și numai prin ocuparea locurilor până la ultimul, ceea ce numai la mari premiere se mai întâmplă, dar, de data asta, cu liceeni. O atmosferă tonică. Una care, pe de altă parte, inclusiv prin maturii prezenți, a reliefat simpatia de care se bucură omul de presă Cristi Nedelcu. Și nu de azi, de ieri.

La final, regizorul Tache Florescu a invitat adolescenții să își exprime o opinie vizavi de cele văzute, atâta vreme cât spectacolul și-a asumat vădit un sens educativ. Desigur că e imposibil să existe o dezbatere cu 700 de oameni în decurs de maxim 30minute. Se aud vocile mai îndrăznețe. Regizorul și dramaturgul au căutat să culeagă impresiile și cea mai spectaculoasă a fost a unei eleve din fundul sălii care, în siajul aprecierii a ceea ce văzuse, și-a declarat nemulțumirea față de cum a fost înțeleasă de către mamă și aprecierea față de cum a fost înțeleasă de dirigintă. Și a urmat un gest frumos al altcuiva, invitația de a o vedea pe acea profesoară, prezentă în sală, urmând aplauze călduroase. Eu mi-am îngăduit să gândesc că, fără a diminua vreun pic meritele dirigintei, ușor se dirijează simpatia și antipatia. Mai ales că, invariabil, copiii se poziționează spre rebeliune față de părinți. Și aș fi exprimat public dorința de a ne revedea, cu toții, peste ani, când cea cu declarația în cauză să audă ce ar avea de spus propria ei fiică. M-am gândit cum de, automat, copiii sunt buni și părinții sunt răi. Îmi permit să speculez că, pe fond, spectacolul se concentrează mai mult pe relația fiică versus mamă procustiană, decât pe subiectul cauzei esențiale a dramei, încrederea înșelată cu cinism. Titlul piesei, 'Paso doble', e o trimitere la un dans tradițional în cultura spaniolă -cu nuanțe asupra apariției în sudul Franței, dar tot în baza temei spaniole a coridei. Dincolo de specificul pașilor, a unui tempo binar, avem atitudinea partenerilor. Bărbatul îl imită pe toreador, femeia este întruchiparea pelerinei roșii, cu care toreadorul agită taurul. E interesantă și etimologia termenului bullying, cu niște rădăcini seculare și duioase, transformarea fiind spre un sens radical opus. Dar eu mă gândesc la 'bull', termenul pentru taur. La sensul pierderii rațiunii. În fond, amăgirea, stimularea unor instincte naturale, conduse spre tragic.

Piesa are două protagoniste, Amalia, studenta la psihologie, dornică a studia și a înțelege trauma Luciei, cea internată în sanatoriu în urma unui gest cauzat de o campanie de discreditare. Ei bine, miezul este foarte puternic. Lucia, în interpretarea de mare forță a Oanei Marcu, descrie cu mare sensibilitate simțămintele frumoase din perioada derulării unei relații virtuale în care a intrat cu bună credință. Cât de greu este să te poți proteja și, totodată, să rămâi deschis! Să-ți poți păstra senzorii pentru sensibilitate și frumos, împiedicând riscul unei suferințe fatale. Din păcate, nu avem un răspuns. Ne fură reacția Luciei, din debutul spectacolului, când teribilismul, justificat de tot ceea ce a avut de traversat, mută accentul pe Amalia, care intră în jocul ei și, firesc, se descrie și se analizează.

Ei bine, de aici se polarizează totul. Mai întâi avem ironizarea procedurilor, componente ale unui domeniu profesional, apoi avem acuzația, previzibil recunoscută, a hărțuirii sexuale din partea profesorului, totul completându-se cu persiflarea unei mame grijulii, una care, desigur, nu se gândește la binele copilului ci doar la niște șabloane. În aceste condiții, succesul este asigurat. Șarlatanul sentimental nu este o invenție recentă, doar anvergura defăimării pare a căpăta o extindere otrăvitoare mult mai mare. Instigatorul, ipostaziat video în prima parte, o frumoasă idee regizorală, mai ales prin persuasiunea discursului, capătă o apariție scenică cu o anume inventivitate dar pe un fond obscur, evaporându-se din fața judecății. Priveam în sală, atunci, mă gândeam în ce măsură a trecut un fior de responsabilitate prin adolescenții numai ochi și urechi, la un clik distanță de o facilitare a unei campanii de bullying.

Spectacolul stă pe umerii celor două actrițe principale, Oana Marcu și Teodora Colț, sincronizate în joc, completându-se și alternând în lumină, două ca una singură.

Albul este dominant, într-o scenografie care i se datorează lui Doru Zanfir. Dincolo de perdelele uriașe, un volum de neignorat dar, totodată, controlabil. Și, mai ales, costumele inului alb, fluturând în emoționanta coregrafie (semnătura Andreei Duță) de început ori đin dinamica evoluției poveștii. Apariția mamei, în interpretarea Gabrielei Porumbacu, mi-a amintit de o imagine din 'Amalia respiră adânc' (text Alina Nelega). Și e demn de remarcat că acest rol a fost gândit pentru o dublă distribuție, numind-o aici și pe Magda Catone.

Albul dominant se asortează cu un verde delicat al mesei și cu o muzică mereu în acord cu scena (Mihai Balabaș, Marina Pingulescu).

Spectacolul, oportun asumat de teatrul vâlcean, a venit pandant la un altul invitat la Craiova, 'Amortals', propus de Bogdan Georgescu, tot cu tinere la început de maturitate, cu inventarierea unor subiecte sensibile. De la care am plecat frământat de una dintre întrebările esențiale: cum începi o discuție pe un subiect delicat? Cum o faci, știind bine opinia celuilalt, dar vrei să-l menajezi și, totuși, simți că trebuie să impui o schimbare.

Nu știu, nu am un răspuns.

P.S. Povestea se încheie cu evaporarea Luciei, ca într-o distilare spirituală, lăsând în urmă un mesaj al serenității. Sau așa am crezut. Oana Marcu apare, la căderea cortinei, coborând treptele sălii, împărțind publicului câte o foaie de hârtie, o copie a scrisorii conținând un text ca o incantație, o instanță a ceea ce se numește a fi o binecuvântare într-un vechi dialect mexican, Nahuatl. Am întins mâna și am plecat și eu cu scrisoarea. "Îmi eliberez părinții de sentimentul că nu au fost suficient de buni cu mine". Mă întristez. Finalul: "pentru că eu știu că mă respect și mă aprob". Zâmbesc. Amar.

(Text apărut în revista 'Mozaicul' 5/2022)