Romeo și Julieta (2024)
...para Semana Santa
"iar între noi, iubito, tot mai seară" ('Romeo și Julieta', Act III, Scena 5)
Chiar și de n-ar fi fost suita de producții 'Romeo și Julieta' din anii recenți, tot aș zice că e o șansă pentru echipa de creație și pentru spectatorii unui teatru de a se regăsi la o asemenea premieră, precum a fost cazul la Teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu.[0] Așa cum am descoperit, cu uimire, că în 2005 se împlinea un secol de la precedenta montare a acestei piese celebre la Naționalul din Craiova, găsesc, într-o foarte utilă cercetare a Floricăi Ichim, publicată în câteva numere consecutive din 'Teatrul, azi' în 2016, că, dacă până la primul război mondial s-a jucat frecvent, mai apoi a urmat un declin. Din ce în ce mai rar. Puțini sunt regizorii români care au avut șansa asta. Pornit să inventariez vârstele actorilor ce și-au legat numele de cele două faimoase personaje – jocul matematic se arată capricios pentru un răspuns limpede – mi-a trecut prin gând să văd și vârstele regizorilor.
Dacă pentru Julieta am găsit că Elvira Popescu a întruchipat-o la 19 ani, informația Floricăi Ichim o face pe Aglae Pruteanu să o joace și la 13 ani – vârsta personajului –, în 1879, nu doar la 31, la 35 și la 41 – cum a jucat-o în timp, dacă, pentru Romeo, și Carol Ionescu și Radu Costea au urcat pe scenă la 19 ani, avem și un regizor foarte tânăr: Silviu Purcărete. La 24 de ani, în Teatrul Tineretului Piatra Neamț. Altfel, la maturitate deplină, Vlad Mugur, Cătălina Buzoianu, Victor Ioan Frunză – un strop mai în vârstă – sau Eugen Gyemant au creat spectacole devenite reper (în special acela al Cătălinei Buzoianu, cu studenți, dar ce promoție!!! - cu Mariana Buruiană, Adrian Pintea, Răzvan Vasilescu, Șerban Ionescu, Adriana Trandafir, Dinu Manolache și alții care au confirmat în carieră ).
Ei bine, acestei suite îi urmează și tânărul – încă – ieșean Cristi Avram. Care vine cu o punere în scenă puternică, mizând pe potențialitatea, după cum declară, înlocuirii întunericului cu frumusețea răsăritului.
"Spațiile și timpurile se întretaie, lumea nevăzută capătă formă concretă și, drept consecință, neființele par să-și dea mâna cu oamenii vii."
Cristi Avram chiar împlinește întâlnirea neființelor cu eroii lui Shakespeare, prin întruparea unor figuri doar evocate în text: Regina Mab și Cupidon. Este elementul de puternică originalitate al acestui spectacol, vizibil din prima clipă, surprinzând, incitând spectatorul care intră în sală, curios să vadă pe scena elisabetană – o bună soluție tehnică –, încă înainte de 'ridicarea cortinei', cuplul amintit plimbându-se încolo și-ncoace, în murmurul celor ce-și caută locul. Aceste prezențe eterice, cum le numește regizorul, sunt investite, astfel, să ne sublinieze jocul destinului.
Am desprins acest cuvânt al regizorului din caietul-program, un alt semn al înnoirilor din acest teatru: rodul muncii celei care a devenit noul secretar literar, Dana Pocea. O actriță cu o seamă de succese pe scenă, trecută, de o bună bucată de vreme, de partea cealaltă, prin cronici laborioase.
Cristi Avram chiar împlinește întâlnirea neființelor cu eroii lui Shakespeare, prin întruparea unor figuri doar evocate în text: Regina Mab și Cupidon. Este elementul de puternică originalitate al acestui spectacol, vizibil din prima clipă, surprinzând, incitând spectatorul care intră în sală, curios să vadă pe scena elisabetană – o bună soluție tehnică –, încă înainte de 'ridicarea cortinei', cuplul amintit plimbându-se încolo și-ncoace, în murmurul celor ce-și caută locul. Aceste prezențe eterice, cum le numește regizorul, sunt investite, astfel, să ne sublinieze jocul destinului.Pentru toți, cei de pe scenă, cei din stal. Poate că a fost inspirat de arta ce-i este de asemenea aproape, opera. Gounod a rezervat o arie Reginei Mab, în lucrarea sa. Iată cum ea, evocată de Mercutio, apare, de acum, și în teatru. O instanțiere în funcție de resurse și de concept, omogenă cu întregul. Un rol asumat de Luminița Șorop. Cu cele două mici cocuri ludice pe creștet, cu părul lung lucind în lumina reflectoarelor, cu chipul impresionant al poveștilor adunate, este un personaj de basm. Alături îi este Cupidon, cu totul altfel decât îl știm din reprezentările de veacuri. De data aceasta e la un sfârșit de maturitate, ba chiar stă într-un cărucior, împins într-o parte sau alta de către Regina Mab. Dar și asta se poate conecta la text, unde Mercutio îi adaugă și numele Avraam – recunoscut ca patriarh –, propunând unul dintre numeroasele oximoroane din piesă. Cupidon este George Drăghescu, de-a dreptul tulburător prin seninătatea impenetrabilă a chipului. Ochii mari și impasibilitatea dau, în timp, încrederea că destinul țese fără gânduri necurate, piedicile ivindu-se din alte pricini, din noi înșine. Cupidon în albastru și Mab în verde, nuanțe electrice, sunt mai mereu în scenă, deschid și închid povestea.
Deși sunt puține elemente de decor, mobíle, tablourile sunt de fiecare dată pline de simboluri. Ilustrarea melanjului de efect al destinului și consecință a propriului comportament se asociază cu o scenografie, datorată Irinei Chirilă – într-o continuitate benefică a colaborării cu teatrul Elvira Godeanu –, care împerechează armonios timpul de legendă cu timpul prezent. Costume și decoruri sunt într-o estetică unitară, în echilibru cu percepția de identificare și de magic. E și o distribuție numeroasă: întreaga echipă de actori – și asta se simte, cu plus și cu minus –, dar nicio clipă scena nu pare aglomerată și se poate admira fluența mișcărilor, armonia schimbărilor de cadre cu metaforă.
Piesa scenografică principală este sipetul de sticlă între muchii de orfevrărie, drept pat nupțial și pat de moarte. Eros și Thanatos cu luciri și apăsări. O piesă care mi-a amintit de 'Amplexus' (text și regie Andrei Majeri), unde personajul mitic al lui Cosmin Brehuță se cufunda în apă. La 'Romeo și Julieta' este tulburătoarea legătură cu basmul frumoasei adormite. Pia Branzeu, în prefața ediției Shakespeare folosite aici, îl citează pe Jean-Marie Maguin: "patul nupțial suprapune dragostea cu somnul și moartea. Transa imaginată de parintele Lorenzo reamintește de mitul lui Hypnos și Thanatos, cei doi frați care în această piesă devin Hypnothanatos".
Ajungând la text, trebuie să menționez numele traducătorilor: Anca Ignat și Alexandru M. Călin. După spusele primeia dintre cei doi, o versiune a fost în 2013, pentru un spectacol studențesc, pentru ca în 2016, în urma cooptării în proiectul Shakespeare for The New Millenium, să urmeze o rafinare până la tipărirea în volumul XIII al operelor complete îngrijite de George Volceanov. O versiune modernă, folosită de mai multe ori în producțiile recente, între care și cea a Naționalului din Chișinău, datorată regizoarei Luminița Țâcu.
Desigur că și această producție, ca în cazul tuturor spectacolelor contemporane pe texte clasice, oferă un decupaj. Am rămas cu melancolia de a nu fi auzit replica "nu ciocârlia, ci privighetoarea ți-a săgetat auzul temător!". Au fost, pe cât am putut desluși, replici și din alte traduceri, numeroase adaptări potrivit oralității. Părintele Lorenzo folosește formula: "finis coronat opera".
Dar, important, totul sună firesc, cursiv, limpede pentru spectatorul de azi. Unul care vede și rochii lungi într-o croială renascentistă, dar și costumele bărbătești de la ceremoniile de azi, imagini fantaste și pistoletul în locul spadei. Trimisul lui Lorenzo, la Mantua, își ratează misiunea nu din cauza molimei, ci a unui blocaj al drumului. Toate astea nu sunt doar adaptări spre o mai lesne înțelegere dinspre azi, ci și o subliniere a iterației: din epocă în epocă, din generație în generație, repetăm și ura și iubirea, în ciuda tuturor avertismentelor și a poveștilor transmise din tată-n fiu. Finalul spectacolului aduce și lasă pe scenă două mici păpuși, fiecare dinspre Capulet și Montague, privind spre noi.
Ana Maria Vânău este Julieta dintr-un tablou de Botticeli. Lumina din priviri, chipul ce radiază scena, o anume determinare în atitudine, potrivit gradului sporit de maturitate al tinerilor de azi. Romeo al lui Tedi Popescu mi-a semnalat romantismul unei epoci pe afiș, cu părul lung, revărsat pe umeri. Pe scenă, părul strâns la spate și o anume expresivitate strunită marchează epoca "post-". Inventariind instanțierile pentru Romeo, de douăzeci de ani încoace, percep sensul spuselor lui N. Carandino, din 1967, în cronica la montarea lui Vlad Mugur: "Fiecare generaţie are felul ei de a exprima emoţia, dar unele permanente esenţiale leagă epoci şi vîrste cu firul de aur al autenticităţii". Costumul lui Romeo, sacoul alb peste negrul tuturor celorlalte piese, mânecile bogat dantelate, manșetele evantai ale pantalonilor, construiesc latura sensibilă, feminină, a lui Romeo. Pe care Tedi Popescu o menține în limite, încât, atunci când cugetă la moartea lui Mercutio, replica lui: "iubirea m-a făcut efeminat" surprinde un pic. De acolo se declanșează tragedia, prin cedarea la violență. Romeo își dă jos sacoul și rămâne cu brațele goale. Musculatura îi iese în evidență, masculinitatea exultă și clipa de orgoliu și de exacerbare a ceea ce evaluau în trecut în contul onoarei rostogolește totul spre moarte. Romeo se mișcă în perimetrul avansat al scenei, spre colțuri, spre public. Julieta are un spațiu restrâns, în interiorul casei, și avansează pe scenă doar pentru a merge la biserică. Chipul actriței este deosebit de expresiv, gesturile și glasul în armonie. Pașii ca ai unei japoneze. Scenele dintre cei doi au poezie. Romeo o poartă în brațe și așa îi percepem ca un singur trup.
Sipetul este îmbrăcat în alb – Cupidon și Mab pregătesc patul nupțial, presară petale de trandafir – și Romeo își lasă părul liber. Amândoi în sipet au aerul frăgezimii și al inocenței. O clipă, Julieta 'zboară' susținută de Romeo. Pentru ca la finalul piesei el să tragă pânza grea a doliului, ca pe un năvod mai greu decât orice altă povară. Fulgi albi 'ning' peste sipet și albul cerului se așterne a nevinovăție peste ei. Mi s-a părut interesantă și ideea scenografică a trapelor către spațiul de sub podea. Dacă tot s-a încetățenit imaginea unui balcon pentru cei doi îndrăgostiți – deși textul nu sugerează nimic despre asta – avem, iată!, mișcarea pe verticală prin aceste trape. Lumea de jos, năvalnică, turbulentă, și lumea de sus, cu șansa delicateții, nelipsită nici ea de amenințări, precum constrângerile familiale și sociale deformate de oameni deformați moral.
Romeo și prietenii săi refac tripleta din 'Filumena Marturano' (regia Antonella Cornici), sporind omogenitatea. Tedi Popescu, Vlad Fiu și Alexandru Manea au un joc armonizat și se completează, fiecare având rezervat segmentul său. Vlad Fiu este Benvolio și își pune chipul în slujba ilustrării prieteniei blânde, a demersului neobosit pentru echilibru și temperanță. Îl ghidează pe Romeo cel legat la ochi – Cupidon e bănuit de cecitate când săgetează cupluri. Cu ochelari fumurii are și fațeta ludicului alături de Mercutio, tot el e cel care-l ajută pe Romeo să-și dea jos sacoul, pentru ca pe chip să-i citim spaima în fața grozăviei de final. Este, pentru Romeo, așa cum Horatio e pentru Hamlet. Alexandru Manea îl joacă pe Mercutio și o face cu brio. Vulcanic, temperamental, cu energie inepuizabilă, are poezia citadină a timpului ironic și emoția clipei fatale, când se concentrează toată filosofia unei vieți. O masculinitate exacerbată, cu o costumație fashion style, ce pune în valoare trupul, pare cinic și lipsit de griji. O dată mort, rămâne vizibil pe scenă, ca o umbră, și dă să-l rețină pe Romeo, în disperarea din fața Julietei fără suflare.
De
partea lui Romeo îi mai sunt părinții, dar Shakespeare a rezervat puține
replici acestora, și acelea dedicate eternei dispute cu familia Capulet. Mama
este interpretată de Rodica Gugu-Negrescu și rolul e completat de implicarea în
Corul despre care voi vorbi mai jos. Montague este Adi Șerban, care transmite
sentimentul de fond blajin al omului, dar devenit rob al cutumei adversității.
De partea cealaltă, părinții Julietei sunt mult mai expuși de text. Cel mai
complex este rolul mamei, interpretat de Ioana Flora. Aparent, o mamă care
ignoră sentimentul fiicei așa cum și-a ignorat, probabil, propriul sentiment
doar pentru sistemul de bunăstare socială. Îmbrăcată elegant, cu detalii de o
anume finețe exprimând bogăția, își arată tinerețea și abilitatea ascensiunii
în societate. Cultivă relația cu ducele – amuzantă ipostazierea fotografică
alături de el – și, poate prea fățiș, contractarea căsătoriei Julietei cu
Paris.
Un Paris care, în opinia mea, este excesiv caricaturizat. Ca în multe alte versiuni, se intervine asupra acestui personaj, probabil, din dorința ca nu cumva publicul să perceapă vreo complicație în povestea de dragoste, ori, poate, să fie răspicată ideea că un aranjament matrimonial nu poate aduce decât așa ceva. Doar că taman prin alegerea între doi pretendenți prezentabili Julieta ar convinge de forța sentimentului său. Așa cum, prin ridiculizarea lui Paris, mariajul pus la cale devine odios, ca și orice apropiere a lui de ea, anulând dramatismul finalului din criptă așa cum l-a țesut Shakespeare. Lady Capulet semnează contractul, Paris, interpretat de Alexandru Mustățea, îl poartă cu încântare într-o valiză diplomat.
Capulet, în interpretarea lui Sorin Giurcă, apare de asemenea rob al cutumei, pe un fond în esență cumsecade. Atât când îl temperează pe Tybalt, dar și când află de rezerva Julietei. Amenințările lui sunt neplăcute, dar nu par drastice. E mai severă mama, când o apucă de bărbie pe Julieta, arătând inflexibilitate în ceea ce poruncește. Ioana Flora este la al treilea rol de mamă pe scena gorjeană (după 'Arta interviului' – regia Antonella Cornici – și 'Ultimii' – regia Radu Tudosie) și acum are de acoperit situația de mamă ce nu-și înțelege fiica, nici măcar nu o ascultă. În final, ea este aceea care arată un semn prin care durerea apropie familiile rivale. Personajul complex din jurul Julietei este doica. Eugen Titu face din nou un rol de travesti și din nou îi reușește cu brio. Este o apariție impunătoare – cu o costumație de artă ea însăși, o creație ce îmbină elementele definitorii istorice cu influențe iberice – și umple scena. Atent la detalii care să marcheze femininul, Eugen Titu își duce personajul și spre latura comică, potrivit textului, chiar spre câteva bufonade sau gesturi de umor popular (se tăvălește în episodul pelinului, mai cere o pecetluire a promisiunii lui Romeo, prin sărut...). Jonglează cu sensul cuvintelor, ca atunci când aparent susține entuziasmul mamei în a-l propune pe Paris: "ce mai flăcău, domniță; un bărbat cum n-a văzut...." – și nu mai completează. Rămâne în memorie și pentru felul în care o strigă pe Julieta, cu un nume de alint inedit – Giuli – ce pune o amprentă. Transmite bine aplecarea spre tranzacție. Cu ușurință o susține în dragostea pentru Romeo, cu aceeași ușurință o îndeamnă să urmeze direcția impusă de părinți.
Gruparea Montague îl are și pe Tybalt, personajul care declanșează vărsarea de sânge. În 2018, la TNB, Iuri Kordonski a apelat, la rândul său, la un travesti pentru acest rol. Atunci a jucat Florentina Țilea, care se duce ușor spre asprimea masculină, spre agresivitate. La Teatrul Elvira Godeanu, din rațiuni de resurse în echipă, și-a asumat rolul Gia Enache. Un efort special, o expresivitate elaborată. Fără ca feminitatea să fie pe deplin anulată. Agresivitatea țâșnește ca o scânteie, dar avem mai pregnant aerul fantast care tulbură povestea. Coarnele răsucite cu care apare personajul – o alegorie imbricată discret – îl urmăresc pe Romeo, îl împung, îl țin din scurt. Fatum. Lupta cu Mercutio și Romeo este de o eleganță bine coregrafiată (Victoria Bucun, rol esențial în dinamica susținută, fără multe momente de respiro).
Mercutio și Tybalt rămân în scenă, ca umbre prevestitoare, talonându-l pe Romeo sau manipulând un schelet – potrivit indicației din text, cu cripta în care se succed cei tineri – mai puțin Benvolio.
Personajele din umbră sunt mai multe, regizorul imaginând
ceea ce ar fi corul. Cu o pondere mică în text, la începutul primelor două
acte, dar cu o prezență activă pe toată durata spectacolului. Nucleul corului e
reprezentat de patru maici: Oana Marinescu, Mădălina Ciobănuc, Monica Sfetcu și
Simona Urs, cărora li se adaugă, de câteva ori, cele două mame: Ioana Flora și
Rodica Gugu-Negrescu. Ba chiar se întâmplă să se alăture și cei doi tați. 'Maici'
sunt în programul de sală și așa apar în anumite momente, precum când aprind
candele, când poartă o cruce mare, albă, luminată, ca pe o Golgotă – încercarea
pentru Romeo. Altfel, schimbă accesoriile (pe toată durata spectacolului este o
concentrare maximă pentru adaptarea costumației si a recuzitei), capătă semnele
ce sugerează tranzacția ca între oameni de afaceri, ba, la un moment dat,
mimează și gesturile de anunțare a reprizelor unui meci de box desfășurat ca un
show. Cele patru protagoniste ale nucleului acestui cor amintesc de alt grup pe
care l-au alcătuit, de ființe mitice, aidoma Parcelor, în 'Cazul Tudor' (regia
Gavriil Pinte). Cu vocea deosebită a Oanei Marinescu, dar și cu aceea a
Mădălinei Ciobănuc, avem câteva momente în care muzica lor mută centrul de
greutate al spectacolului.
Tulburător se aude: "iartă-ne, Doamne, iartă-i pe copiii tăi/
Și în veci nu te supăra pe noi".
Corul crește în număr atunci când sugerează mulțimea: de cetățeni ai 'Veronei', de membri ai familiei și apropiați. Cu identitate apar: Ducele (Cristinel Dobran) – are eleganța funcției și autoritate în glas: " de veți mai tulbura vreodată pacea, cu viața veți plăti"! –, polițiștii sau fotografii sau gărzile de corp, preciși, Pompiliu Ciochia și Dan Dobroiu. Corul extins deschide povestea – cu primele versuri de la Shakespeare –, într-o coregrafie dinamică (încă o dată, meritul Victoriei Bucun) și o închide ca martor tăcut. Tăcut ca voce dar elocvent ca prezență care amintește vina primordială: ura.
Între obiectele de recuzită avem și un rând de umbrele. Oamenii se protejează de cele mărunte și se aprind ușor în cele grave. După turbatele clipe iscate de Tybalt, avem pe scenă aproape un minut fără o replică, din care jumătate e o liniște deplină. Asemenea momente au greutate.
Așa cum, deși adesea fondul muzical impune ritmul (e o tonalitate electronică pregnantă), deși tensiunea impune rostirea personajelor înfierbântate, mișcarea, gesturile și vorbele părintelui Lorenzo sunt câte un contrapunct de senin. Claudiu Bleonț joacă reținut, catifelat, deplasându-se ca plutind, mângâind – la propriu și la figurat –, oferind referință și suport personajelor și colegilor de scenă. Cu ani și ani în urmă, la montarea lui Paraskievopoulos, în care Lorenzo (jucat de Adrian Andone) alerga, cu pieptul dezgolit, au fost discuții despre acordul cu ceea ce înseamnă ideea franciscană. Acum e dincolo de o identitate religioasă, însemnele costumației sale sunt mai degrabă modern ecumenice. Vocea sa la replica: "Nu te cert..." este esența.
Iar sfatul de la cununie e o credință de viață: "Din tot ce te-ar putea tulbura în această viață, nu deznădăjdui, așteaptă-te oricând la orișice... Fii pregătit!" Asta este!
Fără îndoială este un spectacol de anvergură, cu toate omeneștile vulnerabilități! Se aude uneori rostirea după rimă și mai puțin cu modularea sensului, uneori ritos, dar ritmul este mereu susținut și vin replici bine așezate care mențin tonalitatea de ansamblu. E drept că, o simt din nou, când vocile se aud prin lavaliere, nuanța electronică ajută în momente de intimitate și delicatețe, dar și nivelează și orientează sunetul pe o singură direcție. Replici esențiale se aud limpede, de la "iubit-ai, inimă, vreodată? " și "Ah, de ce ești tu Romeo?" până la "De ce sunt eu Romeo?".
Frumoasa din pădurea adormită recade sub blestemul somnului, iar și iar. O luăm mereu de la capăt.
În cele din urmă îmi revine în minte imaginea maicilor când poartă pe cap acel voal dantelat negru, mantila. Aidoma doicii. Mantila înălțată de peineta, pieptenele decorativ, mare, fixat pe păr. Accesorii obligatorii pentru femeile spaniole, în special în Semana Santa, ca semn de credință, ca reverență în fața voinței Domnului. 'Romeo și Julieta' este despre credința în dragoste. Mă reîntorc la Pia Brânzeu, care, în descrierea adaptării făcute de Shakespeare, fixează timpul piesei: durează de duminică până joi. O mai puțin de o săptămână 'sfântă'. Unde 'sfințenia' e a iubirii. A sentimentului mai presus de orice. Și abia acum revin replicile Julietei. Când știe că numele, ivit ca piedică în calea fericirii ei, e caduc.
"Ce e un nume? Poți să-i spui oricum/ Că trandafirul tot frumos miroase". Focalizarea pe faptul că 'numele' – aici putem înțelege orice etichetă – nu e organic legat de nimic din trupul unui om, luminează simplitatea soluției: "Reneagă-ți numele, Romeo, el/Nu-i parte din ființa ta, și-n schimb/ Ia-mă pe mine, toată!".
Este sacrificiul niciodată împlinit, rămâne dragostea niciodată atinsă la modul absolut.
Rămâne credința în iubire pentru o nouă încercare.
Cristi Avram vorbește despre mâna întinsă între neființe și cei vii. Spectacolul e mâna întinsă între cei din basm și cei ce-l privim. "La fel cum iubirea trece dincolo de moarte, [...], cei morți, rămânând în amintirea celor vii, revin obsesiv pentru a-și continua poveștile nespuse."
[Fotografiile din spectacol, inserate aici, sunt realizate de Albert Dobrin]
'Romeo și Julieta', de William Shakespeare
Traducerea: Anca Ignat și Alexandru M. Călin
Regia: Cristi Avram
Scenografia: Irina Chirilă
Coregrafia și mișcarea scenică: Victoria Bucun
Light Design: Vlad Lăzărescu
Julieta: Ana Vînău
Romeo: Tedi Popescu
Doica: Eugen Titu
Lorenzo: Claudiu Bleonț
Mercutio: Alexandru Manea
Benvolio: Vlad Fiu
Tybalt: Gia Enache
Capulet: Sorin Giurcă
Lady Capulet: Ioana Flora
Regina Mab: Luminița Șorop
Cupidon: George Drăghescu
Paris: Sandu Mustățea
Escalus: Cristinel Dobran
Montague: Sorin Giurcă
Lady Montague: Rodica Gugu Negrescu
Maicile: Oana Marinescu, Mădălina Ciobănuc, Simona Urs, Monica Sfetcu, Rodica Gugu-Negrescu, Ioana Flora
Polițiști/Fotografi/Gărzi de corp: Pompiliu Ciochia, Dan Dobroiu
Premiera: 15 decembrie 2024
Teatrul Dramatic Elvira Godeanu Târgu Jiu