Țara lui Gufi (2008)

Să fii actor în lumea lui Gufi

Dacă nu ați văzut spectacolul promoției 2008 a Departamentului de Teatru din cadrul Universității craiovene, ați fi tentați să credeți că e vorba de o lume minoră. De personaje ale animației. Nu vă lăsați înșelați de nume. Gufi e simpatic, grijuliu, el ne asigură și gogoși, el are în vedere și murăturile… Tot el supraveghează pețitul și o mustră pe doică pentru lipsurile din educația fetei.
El știe totdeauna ceea ce ne trebuie. El poate să fie un sistem politic, poate să fie un miliardar sau pur și simplu putem fi noi înșine în postura de părinți sau de amici bineintenționați.
Un actor are harul de a ne oglindi. Sau ar trebui să-l aibă. Un student la actorie este vizibil mai întâi prin ardoarea cu care vrea să vină în fața noastră. Știe el ce vrea? Este modelat de profesori? Cât este modelaj ce rigidizează, cât este modelaj care eliberează forme și canalizează energii?
Alexandru Boureanu a imaginat un spectacol care să stimuleze atât actorii cât și spectatorii. 'Țara lui Gufi', piesa lui Matei Vișniec, este o provocare pentru tinerii actori. Că, de-acum, ei sunt deja actori. Textul, cu valențe poetice și cu aer de basm, este instrumentalizat pentru a clădi metaforele. Este o construcție în primul rând în culoare. Din întericul plasmatic se desprinde o mișcare sau alta, se deslușesc priviri, irumpe o babilonie de glasuri, monosilabice sau articulând cimilituri. Foșgăiala din spațiul întunecos, la limita sub-umanului, devine tot mai limpede pentru ideea centrală a unei dictaturi de bâlci, dar nu mai puțin deprimantă.

Și chipurile devin tot mai clare. O panoplie cu măști. Un excelent tablou de absolvire pentru această promoție.
Alex Calangiu este Gufi. Vocea lui tună în întuneric, de parcă ar fi Zeus, ba mângâind, ba muștruluind olimpiene progenituri. Pe măsură ce lumina pătrunde în țara lui Gufi, chipul său capătă volum și densitate. Uiți de tinerețea actorului și vezi eforturile de a stăpâni lumea care începe să se miște. Vezi fruntea îmbrobonită de sudoare. Uneori de sudoarea suferinței. Cât de bine poate înțelege un actor de douăzeci și cinci de ani ce înseamnă să cazi la pat?
În Sala Studio a Departamentului de Teatru, ochii spectatorilor lucesc atât de aproape de scenă, încât nu se mai pot ascunde neputințele. Alex Calangiu este o forță și de el depinde cât de departe va ajunge, pe măsură ce își va rafina trăirile. La aplauze, pare că strânge sub pulpana sa întreaga distribuție. Așa cum, pe scena Festivalului Shakespeare, în spectacolul 'Marele inchizitor', pus de Peter Brook la Teatrul Bouffes du Nord, am avut prilejul de a-l vedea dintr-un unghi opus, ca partener tăcut al lui Bruce Meyers. Un actor impresionant, a cărui rostire a sunat de-a dreptul neobișnuit de firesc pentru obișnuințele noastre.

Dar Alex Calangiu poate fi văzut și în café-teatrul 'Play', în spectacolul gândit de Edith Mag pe textul Geaninei Cărbunariu, 'Stop the Tempo'. Acolo își joacă vârsta, este emblematic pentru generația sa. Și nu pot să nu menționez monologul pe care l-a pregătit pentru un examen, o măsură a talentului de a construi singur un personaj în cheie umoristică, un nou contre-emploi. De altfel, un glissando spre zâmbet a făcut farmecul cu care a jucat doctorul Astrov din 'Unchiul Vanea', în tandem cu Ada Ștef. Cea care a acoperit, de asemenea, un perimetru întins de atitudini expresive. În 'Țara lui Gufi' este prințesa inocentă și ignorată de toți, dar care insistă cu naturalețe în a înțelege ce înseamnă culoarea, ca simbol al adevărului care te eliberează. Un salt de trei ori peste cap și în 'Stop the Tempo' irumpe prin rostirile la limita vulgarului cotidian, dar pe care le face jucăușe, cu puternică notă de originalitate. O marcă de succes. Acolo scoate la iveală ceea ce pare mai greu pentru alții: naturalețea.

Anca Țecu a fost o revelație cu Sonia din 'Unchiul Vania". Atâta control, discret și profund, al disperării de a-i fi ignorată dragostea, nu am văzut nici măcar la actori cu ştate de serviciu. Marţafiţa, din piesa lui Vișniec, este o schimbare de registru spre femeia puternică, indiferent de aparențe, care controlează pe cei din jurul său. În 'Povești de familie', de Bljana Srbljanovic[**], sub bagheta lui Adrian Andone, avem dramatismul, adesea ignorat, din cotidianul de lângă noi. Anca Țecu este capabilă de construcții rafinate, năstrușnice, de evoluții care cresc gradual, pe nesimțite. Generozitate, modestie, rațional și emoțional, atribute ale unei actrițe de forță. Anca Țecu a urcat și pe scena Teatrului Național, alături de colegele sale, Daniela Șuțu Ionescu, Ruxi Chelaru, Mihaela Gaicu, Maria Salcă în 'Cele două orfeline'.
De altfel, emblematica instituție culturală a Craiovei a fost generoasă cu tinerii actori și Mihai Logofătu, la rândul său, a jucat în 'Zig și More'. Un actor sensibil, care ține să schimbe din timp în timp conturul care definește o atitudine. Cine l-ar mai recunoaște, azi, în shakespeare-ianul spiriduș care ardea cu atâta dăruire, ignorând și firicelul de sânge care se prelingea din nas? Acum și-a construit o mască a maturității, a recalibrat vocea, pedalează pe sensibilități poetice.
Daniela Șuțu Ionescu este neapărat de urmărit în 'Cameristele' (de Jean Genet)[*]. Acolo își construiește cu minuțiozitate fiecare cută, fiecare grimasă, fiecare silabă. E vorba de asumarea unei răspunderi și de perseverența de a duce totul cu bine până la sfârșit. Partenera ei de acolo, Maria Salcă, într-un tandem foarte bine gândit, mizează pe un farmec de sorginte orientală, discret, dincolo de un zâmbet impenetrabil. Cu atât mai surprinzător a fost monologul ei din Chirița alecsandrină, o viziune adaptată zilelor noastre.

Mihaela Gaicu face un rol greu în 'Povești de familie', un rol al câinelui metaforic.
Bogdan Vulpe se plasează, aparent, cu modestie în plan secund, ca sparring partener. În 'Privește înapoi cu mânie' sau în 'Țara lui Gufi' este exact acolo unde trebuie, când trebuie, cu acea replică potrivită, încât să sprijine partenerul și să fie un contrapunct capabil de a surprinde spectatorul. Care, astfel, îl descoperă. Ca, mai apoi, să-l caute. Monologul pe care l-a prezentat la examenul de final a fost o certă reușită, pentru un drum care-i stă deschis cu succes: comedia. O mimică și, în general, o mască poate nu încă plină de originalitate, dar în mod cert cu potențial într-un domeniu unde rar apare ceva de valoare.
Ruxi Chelaru va fi ceea ce înseamnă Coca Bloos în teatrul și filmul românesc. Așa am zis după ce am văzut-o în 'Povești de familie' [**]. O mână de om, cu un chip transfigurat teribil pentru ceea ce înseamnă un băiat la vârsta crizelor adolescentine suprapuse peste terifianta criză iugoslavă.
Apoi am rămas bușbé văzând-o á la manière Marlene Dietrich, într-un monolog Lady Macbeth [***], în care feminitatea hipnotizează. Dacă în 'Țara lui Gufi' este un personaj caricatural, din lumea lui Dănilă Prepeleac, din nou un salt spectaculos pentru ceea ce oferă în 'Metamorfoze' [****], alături de Vlad Drăgulescu, în 'Play'. Solicitarea fizică maximă nu-i alterează nicio clipă dramatismul privirii. Rimelul întins de lacrimile de la final impune o tăcere interioară menită, parcă, să te facă să percepi pulsațiile unei inimi greu încercate de ceea ce înseamnă, simplu, dragoste.

Radu Lupu. Chip de Chaplin, cu acordeon, însoțește pașii directorului Mircea Cornișteanu în deschiderea stagiunii. Ar fi interesant de văzut cine îi va face lui intrarea, în aplauze, peste ani și ani. Pentru că ascensiunea lui este o certitudine, atât cât omenește ne este îngăduit a pronostica.
În lumea lui Gufi el și-a permis să fie "altfel". Să aibă propriile greșeli, eventual, dar să-și afirme personalitatea. A vrut să fie actor. Nu de la început, ci dintr-o întâmplare. Dar poate fi revelația o întâmplare? Spectacolul pe care ni-l propune [*****], pornind de la un text de Robert Mauro, este o curajoasă expunere a propriei condiții și este, totodată, o subtilă provocare pentru ceea ce înseamnă teatru și școală de teatru.
Remus Mărgineanu și toți ceilalți profesori au de ce să fie mândri. Încă o echipă de actori a dat măsura capacității de selecție și de cizelare a unor talente. O panoramare la 'Vreau să fiu actor' îl identifică pe Adrian Andone într-un colț. El este invocat de fiecare dată de tinerii, de acum, colegi în profesiune, care au găsit în el exact ce le trebuia. Acum, când au ieșit în lume. O lume plină de chipuri în care ei sunt, dintr-o dată, atat de mici.
Radu Lupu a rostit simplu: "Eu nu sunt mic, eu sunt un om cu un vis. Un om cu un vis nu poate sǎ fie mic."

Studenții Departamentului de Artă Teatrală din cadrul Universității din Craiova, profesori Remus Marginean, Adrian Andone
Noiembrie, 2007 'Ţara lui Gufi', de Matei Visniec
Regia: Alexandru Boureanu
Distributia:
Gufi - Alex Calangiu, Iola - Adriana Ştefǎnescu Martafiţa - Anca Ţecu, Rob-de-ouǎ - Mihai Logofǎtu Zeno - Bogdan Vulpe Bubi - Mihaela Gaicu Ţonţonel - Daniela Şuţu Ionescu Gârneaţǎ - Maria Salcǎ Firfiricǎ - Ruxandra Chelaru Macabril, Lulu - Radu Lupu

O buna parte din spectacol se poate vedea aici:
https://youtu.be/5GqxPELEvQg?si=frdsrX7rXMl7SgQ5

[*] 'Cameristele' se poate vedea in aceste segmente video:
https://youtu.be/b-0EWpDC32w?si=Y7NHwhTzo-ksMaGI

https://youtu.be/Zs42-bPrdOY?si=TTrM6cW1cuDqf2WD

[**] 'Povești de familie' se poate vedea aici:
https://youtu.be/F7b_zbAz1E0?si=FhbxcxmwlDgN6iHH

[***] monologuri
https://youtu.be/i8zgUFJKkz0?si=Hvb16YtKw0nllHzz

[****] 'Metamorfoze' poate fi văzut aici:
https://youtu.be/5-FckdR9LWg?si=EtrclLLMgpb-E2In

[*****] 'Vreau sa fiu actor' poate fi văzut aici:
https://youtu.be/8Wi4UeXUs20?si=21KIh1IfGe-ifvIO