Zorba Grecul

Zeus. Birou pentru sufletele noastre

De n-aș fi citit, abia acum, povestea celui care l-a inspirat pe Kazantzakis, aș fi fost un spectator cu o îndoială în suflet la 'Zorba Grecul'[0], producția Ateneului Național Iași, avându-l pe Marius Bodochi în rol principal. Chiar de mi-am reprimat orice gând subteran de comparație cu filmul lui Kakoiannis, care a relansat cartea și a fixat pentru totdeauna – îndrăznesc această presupunere – imaginea acestei povești, aveam, remanent, percepția eroului emblematic al satului aspru. Iar pe Marius Bodochi, la fel ca pe Victor Rebengiuc în Moromete, nu aș fi reușit să-l văd 100% așa, oricâtă măiestrie are / au. Mai mult, găsind o traducere veche a titlului complet al cărții lui Kazantzakis – 'Viața și activitatea cetățenească a lui Alexis Zorba' – am desprins personajul de un tipar ancorat într-un spațiu care la rândul său a cunoscut prefaceri. Cred că și titlul de pe afiș ar fi putut să fie simplu: 'Zorba' – 'Grecul' a fost un adaos al filmului, care schimbase perspectiva naratorului, mutând-o în cultura britanică – pentru că e un nume transformat în renume, unic. Cum dramatizarea folosită de regizoarea Antonella Cornici aparține unui bulgar, Hristo Boicev, m-am gândit la curentul de la Sud la Nord, din Creta până la Iași, cu cu ușoare afluiri spre Vest – dacă jonglăm cu biografia macedoneană a realului Zorbas și cu orașul de baștină al actorului – creea ce e firesc, atâta vreme cât e vorba de o figură mai presus de un loc anume, de un timp anume.

Zorba este în aceeași galerie cu marile personaje universale. Și de asta îi vine ca mănușă lui Marius Bodochi. La cel de azi, pentru că – îmi pare – experiența de viață, o viață trăită cu luare aminte la cele petrecute, este un ingredient esențial. Și rar.

Aș spune că, într-un fel, spectacolul este pentru acest actor, oferindu-i prilejul de a împărtăși dintre cele deprinse, de a-l întipări în memoria spectatorilor și cu acest chip. Spun asta fără a ignora alte criterii de producție. Iar textul lui Boicev a cunoscut un decupaj care, oricum, aduce spectacolul la 90 de minute, restrânge distribuția și episoadele, focalizând mai mult pe Zorba. Comprimarea celor două personaje feminine, Hortense și Surmeli, într-unul singur, impune mici adaptări. Ceva se pierde, inevitabil – pentru cine vine la spectacol cu cartea ori filmul în minte –, dar totul pentru portretul lui Zorba.

Cu atât mai mare a fost satisfacția mea, în ultimele minute – marturisesc că nu m-am putut elibera complet de celebrele referințe, așteptând dansul sirtaki –, când Marius Bodochi, așezat pe marginea scenei, a amintit povestea omului Zorbas (Gheorghios) și a încheiat cu o reașezare a tot ceea ce văzusem până atunci. Cu măiestria pauzelor și a tonului, a încheiat așa:

"Și am mai învățat un lucru, poate cel mai important: cum e să rămâi tu însuți om. Să rămâi om! Și poate nu întâmplător eu mă aflu aici, în acest loc minunat, și joc acest rol."

Iar acest final mai reușește un accent interesant: sublinierea multiplicării direcției de transfer a unor învățăminte. Pentru că, aparent, toată povestea reprezintă un segment de călătorie inițiatică. S-a vorbit, legat de roman, de dialogul dintre spiritul apolinic și cel dionisiac. Spectacolul e mai degrabă un tutorial pentru tânărul Nikos. Un rol greu pentru Cosmin Maxim. Greu pentru că textul este mai puțin generos în a-i oferi material din care să construiască. Este omul cărților de filosofie și al idealurilor – aproape utopii – sociale. Se prezintă ca atare de la bun început prin catrenul:

"Îndrăgostește-te de moarte și n-o să-ți mai pară înfricoșătoare. / Îndrăgostește-te de suferință și ea îți va fi dorința/ Îndrăgostește-te de singurătate și nu mai ai nevoie de nimeni/ Îndrăgostește-te de nimic și n-o să mai ai nevoie de nimic."

Vocea sa, limpede, pe fondul valurilor mării, înscrie în memorie cuvintele. Acel "nimic" vine atât de simplu pe locul său, oferind liniște. Debutul spectacolului poartă amprenta sa. Este omul senin, mai degrabă văzând idei și lucruri ascunse celorlalți, decât ceea ce e sub nasul lui.

Vine din sală iar taverna din port e plasată scenografic în loja din imediata vecinătate. Alina Dincă Pușcașu lasă, astfel, în scenă doar ceea ce ține direct de cei doi protagoniști și lumea lor cu fantasme. O masă reconfigurată după necesități și, simbolic, trei valize. Bagajul lui Nikos, cu care intră în poveste și pe care stau personajele, este, într-un fel, bagajul cultural. Ceea ce umple scena este decorul video. Pe de-o parte, coloanele antichității elene, semne ale perenității celor pe care le vom învăța și pe care, în mod repetat, le vom uita și redescoperi. Pe de altă parte, valurile mării, vaporul ce trece dintr-o parte în alta… Grecia, Mediterana, leagănul civilizației europene. Iar spațiul e încărcat sonor de muzica pe care a compus-o Cári Tibor. Se revarsă de jur împrejur, te include în poveste, impune ritmul. Sonorități de instrumente care dau un aer de exotism (îmi amintesc și de 'Hăul sfinților'[1], chiar dacă era o altă arie geografică) și, acum, după ce ecourile s-au stins, mă gândesc de nu cumva am auzit chiar acel santuri al adevăratului Zorbas, dăruit, de pe patul de moarte, prietenului scriitor.

Și mai apoi, episoadele dramatice sunt susținute de muzică. Dinamism și tensiune. Proiecția video (Silviu Luda) aduce și grozăvia unei nopți tensionate și încordarea din adâncul minei și explozia. Farmecul este dat de încadrarea actorilor în spațiul peste care se suprapune proiecția. Trecerea lor prin cadru, între porțiunile luminate și cele obscure, dau senzația unui magic care absoarbe personajele. Însoțirea fericită între muzică, video și rostire duce la perceperea spectacolului ca o operă lirică. Cu accentul mai estompat în privința narațiunii și mai apăsat când e vorba de reflecții, enunțuri, schimburi de replici despre viață.

Nikos ilustrează cele două fațete asumate de Kazantzakis: filosofia Extremului Orient și ceea ce el avea în vedere ca socialism. El nu insistă, își repetă sieși ideile, enunță, simplu, viziunea și atât. Rămâne deschis spre ceea ce aduce Zorba. În debutul spectacolului, când Cosmin Maxim se așează pe valiză, în port, elegant (până la sfârșit hainele nu doar se șifonează, dar poartă semnele a toate prin câte au trecut), după ce răspunde serios-distrat întrebărilor fetei de la tavernă (tonică imagine prin detaliile gesturilor Marei Lucaci), se scuză pentru cererea limitată: "Vaporul pleacă într-o clipă". Dar câte va aduce acea 'clipă'! E de-ajuns să apară Zorba. Vine tot din sală – un procedeu adesea utilizat de Antonella Cornici, ca o marcă a relației deschise, vizate, cu publicul destinatar – și e îmbrăcat mai aproape de tiparul de artist decât Nikos. E ca ispititorul: priviri, zâmbet, exuberanță.

Câte lovituri amicale încasează Nikos, din familiaritățile lui Zorba! Altfel, se arată a fi pașnic, deși trecutul îi era potrivit sensului din care i se trage numele. Forța fizică e controlată și cu atât mai de impact este relatarea gestului mânios care l-a pierdut mai demult. Și după cum îi întoarce vorba lui Nikos: "mie asta îmi încălzește sufletul" – arătând din priviri spre fata de la tavernă –, povestea devine mai degrabă a sa cu Hortense. Vedem cum, de fapt, dragostea – într-una dintre numeroasele ei forme, uneori de nerecunoscut la prima vedere – poate fi cel mai bun modelator. Greu rol și Hortense. Erica Moldovan are parte de text generos. Are temperament pentru personaj, vârsta nu contează – doar cât, prin măiestrie actoricească, să facă vizibilă poezia sufletului unei femei care presimte asfințitul – și coloratura originii franțuzești e un prilej de etalare a charismei.

Ceea ce, în același timp, se dovedește a fi o capcană. Coloratura pentru Hortense, în multe rostiri și gesturi, este puțin prea amplificată, chiar ținând seama de caracterul personajului. Când își dă jos peruca – acel păr lung, roșcat, simbol mai puternic decât rujul expansiv al buzelor – impactul devine major. Chiar și fără cuvinte, doar gestul, vizibil în toată secvențierea lui. Cu atât mai mult când apar și vorbele: "mi-e frică de moarte, nașule!". Trece în plan secund derularea episoadelor care susțin aversiunea ce duce la crimă. Proiecția aduce un joc de umbre, ca într-un coșmar. Cruzimea primitivă din oameni, manifestă indiferent de epocă, se strecoară pe sub brațul care încearcă s-o oprească, e mai rapidă decât rațiunea ce nu o mai poate imagina. Și, în fapt, tot Zorba e cel care simte sufletul ei.

Scena reîntoarcerii din călătorie este fermecătoare. Cu umor, cu melancolie, cu duioșie, cu acel râsu'-plânsu' prin care supraviețuim cu toții. 'Biroul de amor <<Zeus>>' este mai mult decât pare. Tocmai pentru că Zorba explică: "am și nas, și ochi, dar mai am și suflet…"

Zorba nu e din lumea aceea aspră. S-a ridicat de mult din ea. O cunoaște: "omul e o brută!". Dar are comunicatorii săi, precum Mimito (jucat de Florin Gorgos), nebunul satului. Adică, așa cum regizoarea l-a configurat, clovnul. Sunt puține personaje secundare, ca purtători de semne ale unui spatiu și ale unui timp. Chiar dacă agresivitatea e perenă. Deși puțini, actorii care asigură funcționalitatea (Dani Popa – un plus de prezență cu accent, poate prea apasat, din entuziasm –/ Gelu Ciubotaru/ Florin Gorgos/ Mara Lucaci/ Mari Dumitrache/ Mălina Balcan), se văd cel mai bine în mișcare. Victoria Bucun, un nume reper pentru coregrafie, pe o bună parte de arie teatrală, îi poziționează și-i dirijează pe trasee de corpuri și umbre, în relația cu coloanele și celelalte repere din proiecția video.

Pentru ultimul dans – sirtaki, o izbândă a creației culte alimentate de acumulări populare – apar cu toții, începând cu Erica Moldovan – chip mitologic de efigie – cu încălțările în mână, așezându-le, aliniat, în buza scenei. Ca în vechime, după regulile pentru templu – coloanele reapar în proiecție – toți înlănțuiți, în ritmul ancestral. Care crește și capătă ruperi și reașezări, după efuziunile de bucurie.

Toată viața am avut o strângere de inimă față de Zorba. Oricât aș înțelege detașarea de materialismul existenței noastre, nu pot sa râd la prăbușirea unui proiect. Pentru că e mult mai mult decât materie. De-acum, de la acest spectacol, Zorba îmi rămâne aproape. Chiar dacă sunt și eu precum Nikos, tot legat, doar că, așa cum Zorba îi precizează, de o sfoară mai lungă. De la acest Zorba (Bodochi/Cornici) îmi rămâne acest sfat: "Fiecare lucru pe rând. Acum e rândul gâștei – ne gândim la gâscă. Mâine ne ducem la mină – o să ne gândim la ea. Să nu faci nimic pe jumătate." Sau, cum s-a zis mai demult, "ajungă zilei necazul ei".

Fără a uita timbrul lui Cosmin Maxim, 'recitând' învățăturile lui Budha.

Și din nou Zorba: "Libertatea e să nu-ți pleci capul!"

P.S.
Zorba a fost adus pe scenă, în 2011, de Sorin Misirianțu, care a dramatizat romanul. O cronică se poate citi aici[2]
La 1 martie 2020 a fost premiera piesei lui Hristo Boicev, în regia MC Ranin, la Teatrul Tony Bulandra Târgoviște, cu Toma Cuzin în rolul principal, rol preluat ulterior de Constantin Tache Florescu.
Un an mai târziu, Naționalul timișorean apela și el la textul lui Boicev, în regia Mihaelei Lichiardopol, cu Ion Rizea în rolul principal.[3]
Pentru ca după încă o stagiune, Ateneul Național din Iași să producă propria sa versiune.
Cred că s-a alcătuit o serie interesantă de montări, cu protagoniști remarcabili. Fiecare cu valențe proprii, încât ar fi interesantă o panoramă a lor. A-i vedea pe cei trei 'Zorba' ai acestui timp poate fi nu doar captivant, dar un bun prilej de speculație filosofică, din jocul lor, din datele personale ale fiecăruia.

Dacă teatrul ar avea șansa unui film, de a circula și a ajunge în casele fiecărui om, aș miza pe durata lungă a imaginii lui Marius Bodochi drept Zorba.

NOTE

[0] 'Zorba Grecul'
Scenariu după Nikos Kazantzakis și Hristo Boicev
Regia: Antonella Cornici
Cu: Marius Bodochi, Cosmin Maxim, Erica Moldovan, Dani Popa, Gelu Ciubotaru, Florin Gorgos, Mara Lucaci, Mari Dumitrache, Mălina Balcan
Scenografie: Alina Dincă-Pușcașu
Compoziție muzicală: Tibor Cari
Coregrafie: Victoria Bucun
Light design: Lucian Moga
Video design: Silviu Luda
Ateneul Național Iași
Premieră 1 septembrie 2022

[1]
https://agenda.liternet.ro/cronici/haulsfintilordespreoamenisielfi.html

[2]
https://agenda.liternet.ro/cronici/zorbagrecul.html

[3]
https://agenda.liternet.ro/cronici/zorbagrecullichiardopol.html